Piesa de teatru avea succesul scontat. Actorii îşi dădeau măsura talentului ţinând sala cu respiraţia tăiata. Iubirea, ura, bucuria, hohotul, circul, toate păreau reale, decupate cu grijă din viaţă.
Numai eu, femeia în roşu, eram îngheţată. Priveam ca la un acvariu din alt acvariu. Auzeam respiraţii, foşnete, şoapte împrejurul fotoliului în care mă tolănisem. Simteam esenţe amestecate, din dreapta un iz de tutun prost, din stânga parfum stident de cocotă. Un danf de ţuică ajungea şi el vag, dovada că la teatru e bine să vii puţin ameţit. Dar ce contau toate astea? Ce mai contau? Toate acele respiraţii neuniforme, acele vibraţii, acele emoţii ale unor nefericiţi….
Ştiu că toţi sunt nefericiţi!
Dacă erau fericiţi nu îşi iroseau fericirea venind să se încarce cu „fericirea” servită de „măscăricii fericiţi” de pe scenă. Dacă erau ferciţi în sufletele lor nu mai era loc pentru nimic altceva din exterior, pentru nici o emoţie nouă, nu mai puteau sa se identifice cu Lady, Sir sau Duc…,personaje de tot soiul ce defilează pe toate scenele.
Caricaturi peste tot, pe scenă, pe fotolii, la toalete, pe străzi.
Eu, Ea, femeia în roşu, martor si spectator, a simţit, a gustat, a înţeles, a trăit revelaţia realităţii.
A venit la teatru ca să fie teatrală!
Conştient.
Mâine, la răsărit, avea să se sinucidă!
Scisoarea ei de adio va fi “Ultima piesă de teatru a EVEI”
Voia să gasească un moment de pauză ca să poată să se ridice studiat de la locul ei cu numărul 13- ciudată coincidenţă- şi să se ducă direct pe scenă.
Dar râsul chicotit al cocotei cu tone de parfum o scoase din minţi.
De ce să aştepte până dimineaţa actul final?
De ce să mai piardă timpul ei şi al tuturor actorilor amatori din această viaţă?
Ce ironie, gândi trist, să nu pierd timpul ca să câştig netimpul.
Se ridică graţios, ca o divă. Făcu o mişcare de vedetă dându-şi pletele bălaie pe spate şi rămase o clipă locului , în picioare, nemişcată. Auzi forfotă în spate. Aceştia erau sigur deranjaţi ca pierdeau jocul de pe scenă.
Aproape misca buzele cand isi zise amar " ce setat e omul....nu se poate focaliza pe o scena spontana. El vrea mereu ceva previzibil chiar daca se plictiseste de moarte "
Cocota ma trase de mana sa ma asez, dar o privesc de sus in timp ce ii urmaresc strambatura si dispretul snob. Sunt mai frumoasa.
Sunt cea mai frumoasa femeie din lume pentru ca sunt Alba ca Zapada si am muscat deja din marul otravit.
Nu ii zambesc, nu ma stramb, nu am nici o reactie. Exersez deja Frumoasa Adormita. Dar ma pun in miscare pentru ca altul imi e catafalcul.
Spectacolul meu a inceput.
Ma lovesc in treacat de cate un genunchi, de catre un bombeu, de catre un colt de fotoliu. Rochia lunga, de eleganta altor vremi, permite prin crapatura generoasa sa fie ridicata intr-un gest de regina de bal. Sandalutele fine cu tocuri de 12 imi dau un echilibru fragil. Ca viata insasi....ridic din umeri „ Ei si, daca o sa cad o sa fie si mai interesant....ma voi ridica si mai spectaculos.....Creez tensiune...”
Imi zambesc. Ochii imi ard in lacrimi neizvorate. Nu plang pentru ca sigur ar ingheta inainte de a curge si..nu am motive....Asistam doar la o piesa. Sunt un personaj, un actor....Nu am de ce sa plang feirbinte.
Scena mea incepe sa intre in centrul atentiei. Cei pe care ii deranjez au reactii diferite, vocifereaza, comenteaza in barba.......le-am luat ceva din spatiu si timp, ceva din serviciul pentru care au platit, ceva din lenea creierului venit la relaxare si anticipare. Mai in spate un grup aplauda. Saracii, cred ca fac parte din spectacolul mare. Am un rol interactiv...sunt partea "picanta" a piesei!
Actorii , pe scena, datorita rumorii din sala , isi pierd din coerenta...isi schimba inflexiunile vocale si chiar fac pauze neadmise.
Sala incepe sa aplaude mersul meu lin, in valuri, spre scena. Le place noutatea. Vor ceva, mereu altceva. Parca cer lumina pentru mine, femeia in rosu, ce se strecoara printre randuri.
Ma opresc pe culoar pentru a-mi aranja faldurile rochiei. Pe scena s-a facut liniste. Omul de la lumini, in sfarsit, pune reflectoarele pe mine. Ma intorc instinctiv spre sursa de lumina si ma simt orbita. Chiar si lumina artificiala iti ia vederea o clipa. Ma apar instinctiv....plec in sensul umbrei...
Publicul aplauda din ce in ce mai tare.
Actorii s-au adunat la marginea scenei si ma privesc incruntati si nedumeriti.
Ma indrept ca o regina spre scena insotita de lumini care pe rochia mea rosie dau reflexe de foc.
Ajung la trepte. Actorul in varsta sare in ajutorul meu si imi intinde mana. Ma aduce in mijlocul scenei. El e primul care simte "dramatismul" momentului, unicitatea lui si "intra imediat in noul rol". Imi zambeste. In sala se face iar liniste mormantala. Ceilalti actori se retrag pe laturile scenei si ne urmaresc cu aceiasi curiozitate cu care ne privesc cei din sala, dar nu renunta la incruntare si la mainile incrucisate pe piept sau in solduri.
-Zi, domnita, incepu tatae grav, cu ce-ti pot fi de folos umilii tai servitori?
Imi vine sa rad. Asta ma crede nebuna de legat si se poarta cu mine ca si cum as fi scapat de la 9 si pana vin aia cu camasile de forta ma tine ocupata.
Il privesc rece direct in adancul ochilor, continuu, pana ii ingheata zambetul. Isi muta privirea. Il domin. Se simte jenat ca a abordat aceasta strategie. Simte. Imi da drumul la mana si ia o pozitie rigida, demna, soldateasca. Tace. Asteapta. Imi da cuvantul.
Ma intorc spre sala si privesc de la stanga la dreapta. Vad in sfarsit cum se vede lumea de pe o scena. Se vede in penumbra, niste contururi. Neinteresant.
-O sa ma sinucid!
Am zis tare, cu voce de actor, calm, profund, din diafragma.
Am zis ca o certitudine, ca un deznodamant, clar, nenegociabil.
Cateva clipe e liniste de pestera. Apoi se straneste din nou un val de sunete neclare.......
Actorul tanar si frumos sare ca ars.
-De ce, frumoasa doamna? Cum asa?
Ma uit la el si il tintuiesc cu privirea aceia atat de masculina care scaneaza si dezbraca instantaneu. Nu il vreau, nu imi pasa. Nu vreau nimic.
- Trebuie sa mor!
Acest trebuie, zis atat de raspicat din gura mea, starneste iar valuri de sunete..
-Cum adica TREBUIE? intervine roscovana grasuta de pe scena, cu vocea ei pitigaiata, de mahala de lux.
O privesc de sus...sunt mult mai inalta, dar nu din cauza asta, nici pentru ca sunt mult mai frumoasa( avem o boala, noi femeile, cu comparataiile astea instantanee), nici pentru ca sunt mult mai desteapta, mai buna sotie, mama sau amanta. Pur si simplu pentru ca se vede ca ea nu intelege.
TREBUIE este o consecinta
INTELEGEREA duce in TREBUIE
lipsa de SOLUTIE duce in TREBUIE
INUTILITATEA duce in TREBUIE
- Nu exista iubire! strig din toti rarunchii.
In sala se aud aplauze, se comenteaza, se rade.
-Cum nu exista iubire? Nu ati iubit niciodata?se baga in vorba iar tanarul.
Dupa o pauza de cateva minute in care mi-am revazut tremurul fiintei inaintea primului sarut, arderea in timpul noptior de pasiune pura, degetul aratator in manuta copilului meu...oftand.....zic sec si definitiv:
-NU!
-Cum nu? se aud voci in cor.
-Frumoasa doamna, nu cred ca e posibil asa ceva, intervine cu ingaduinta tatae. -----Sunteti superba. Pareti chiar o actrita. Uitati, publicul chiar a crezut ca sunteti una de-a noastra, ca faceti parte din spectacol...si, intorcandu-se spre public,...oameni buni, nu e actrita. Nu e din piesa. E o necunoscuta.
Sala ia foc.
Tatae intorcandu-se spre mine:
-Cine esti frumoasa doamna?
-Nimeni!
-Inteleg ca vrei sa ramai o anonima, e in regula, dar de ce ai venit aici la noi? Trebuie ca ai un scop..altfel te duceai asa...oriunde...nu-i asa?
Imi smulge un zambet.
-Nu vreau sa raman o anomina.....vreau sa fiu NIMENI.
Sala aplauda.
E destept batranul. Are ochii mari, albastri, plini de povesti ...Si-a recapatat puterea si atitudinea masculin paterna. S-a centrat. Simte ca stabileste o legatura, o conexiune. Tatoneaza.
Tanarul, desi e frumos.....e pierdut. E spectator pe propria lui scena fara replici si argumente.
-Hm , da. Ma gandeam ca e ca in folclor, ca in zicala "cui pe cui se scoate". Am veit la teatru ca sa elimin teatrul din viata, din lume. Nu exista iubire in viata! In acest teatru exista?
O pustoaica baietoasa se ridica vioaie din stanga salii si striga cu glas cristalin:
-Exista, exista iubire! Eu iubesc!
O privesc incurcata..parca ma vad acu.....destui ani..dar nu apuc sa misc nici un muschi al fetei ca alti si alti spectatori o imita.
-Si eu iubesc!
-Si eu iubesc!
si ,la um moment dat, toata sala e in picioare si striga in cor, in timp ce aplauda
-Si eu iubesc! Si eu iubesc! Si eu iubesc!
Si eu si actorii ramanem fara replica privind uimiti specacolul de la picioarele scenei. Spectatorii sunt entuziasmati, se simt bine, vibreaza toti la fel. Unii se strang de maini, altii se saruta.
Lacrimile imi tasnesc din ochi, instantaneu.
Sala se potoleste. Se focalizeaza pe lacrimile mele si asteapta ca un catelus sa ii fie aruncat un nou cerc dupa care sa alerge, sa se implice...E insetata de actiune de ceva care sa ii certifice valoarea, sa ii justifice existenta....
Tinerelul vine si ma ia de mana.
-Vezi, oamenii se iubesc. De-asta suntem oameni, ne diferentiem de animale, pentru ca ne iubim, noi putem iubi!
Plansul mi se transforma intr-un hohot de ras care aproape ca ma ineaca.
Reactia mea il face sa isi inghita vorbele.
Zic, plina de ironie:
-Ma poti iubi?
Se repede sa imi raspunda:
-Da, cu siguranta da, da ..si se pune in genunchi ca un Romeo in fata unei Juliete, asa cum probabil invatase la cursurile de actorie luandu-mi glezna in mana.
Redevin statuie
-Cat de mult ?
-Mult, mult de tot!
Imi e mila de el. In clipa asta el chiar crede ce spune. M-a scanat cu mintea lui de barbat viu si a concluzionat " e buna!"..de ce sa nu o pot iubi?....de ce sa se sinucida?..si ar fi si un moment bun de marketing si as deveni poate eroul...as salva-o de la sinucidere si as deveni chiar personajul principal..Doamne cat e de excitant succesul.....
Am gandit bine pentru ca privirea mi-a coborat expresiv, descoperindu-i secretul. Cand a ridicat ochii a realizat ca stiam si s-a inrosit.
-Atunci sinucide-te cu mine!
Toata excitatia lui de erou a disparut ca prin farmec. S-a ridicat ca un arc si s-a indeparta de mine ca de o vrajitoare.
In sala s-au auzit cateva hohote de ras apoi s-a asternut iar linistea.
Roscovana, neobisnuita pesemne cu rolul de spectator, a simtit nevoia sa-si demonstreze abilitatile de comunicare si empatie feminina.
-Draga mea, nu stiu care este motivul pentru care vrei sa faci asta..probabil ca ai suferit mult..ca noi femeile...si devenind teatrala, catre sala, noi femeile, suntem toate numai suflet, ne daruim , ne risipim..si in timp ce vorbea se inflacara trecand de la statutul de actrita la intruparea femeii.. „Nu merita! nici un barbat pe lumea asta nu merita sa faci asta pentru el, chiar daca ti-a omorat sufletul, ti-a consumat tineretea, ti-a secat mintea..nu merita sa iti iei viata!”
Nimeni si nimic nu merita sa te duca la un asemenea gest. Crede-ma! Stiu ce spun!
Si..parea ca ea chiar stia ceva!
Femeile din sala o aprobau ..unele aplaudau. Nu isi mai tineau partenerii de maini si se trasesera cat mai spre marginea fotoliilor ca nu cumva sa fie atise...
-Nu merita!se auzi o doamna spre 60 de ani de la balcoane. Nu merita! am doi copii..am trait ca o sluga si? si nenorocitul asta ..si intr-un gest de emisiune tv proasta, ii dadu omului chel si pricajit din stanga ei cu o geanta –papornita in cap..Omul se apara disperat, injura si iesi bombanind din sala ..si brusc, ca la un nou semn si altii ii urmara si se porni un hohot si un urlet si o cearta ..un haos de nedescris in sala. Unii s-au ridicat si au plecat..altii asistau din fotoliile lor si se inchinau.
Fortele de ordine intervenira prompt si ii scoasera din sala pe razboinici.
Sala ramase goala. Spectacolul era clar un esec.
Nu rad, nu plang, inghet si mai mult. Oamenii acestia, aceiasi oameni, acum cateva miute aplaudau, se sarutau si strigau in cor ca si ei se iubesc. Nu altii, aceiasi!
Roscata e incruntata. Daca ar fi avut o geanta si pe „acel’ barbat in fata care a dus-o la concluzia ca nimeni si nimic nu merita, ar fi proiectat-o si ea in capul acestuia
Mai au rost intrebari precum „de ce?”
-Ce spuneai? O intreb luand-o de mana si uitandu-ma in ochii ei cu tristete. Ca nu merita?
-Pai nu ai vazut? Nimeni si nimic nu merita sa te aduca in pragul de a face asemenea gesturi definitive.
-Deci TREBUIE! Nici macar nu am dreptul la alegere. Daca nimeni si nimic nu merita ..atunci pentru ce?
Revolta i-a ramaes intre buzele pregatite sa imi mai aduca argumente. Parea ca pentru o clipa il intelese pe TREBUIE.
Batranul, mut de prea mult timp, sari in fata mea si cu o energie incredibila ma lua in brate si incepu sa a sarute pe fata, pe gat, pe ochi, pe barbie,tinandu-mi fata strans intre mainile aspre si facandu-mi imposibila eleberarea.
-Meriti, meriti, Tu meriti! Toata viata mi-am dorit o femeie ca tine, te-am visat, te-am venerat...Te iubesc...esti superba, esti minunata, esti atat de vie!
-Eu?! Si impingandu-l cu putere, stergandu-mi fata cu gest de sila.....Esti nebun? Esti deja trecut......
Tanarul rade.
Batranul se tranteste pe scena si incepe sa planga.
Tanarul energizat de puterea tineretii vine sa ma infrunte.
-De fapt ce vrei de la noi Femeie? Esti frumoasa, nu pari nebuna si nici saracuta nu prea pari ca toalele de pe tine fac ceva parai. Esti cu stil si asta se mentine tot cu bani.
Deci?
-Asta voiam sa aflu de la voi. De la voi actorii si de la publicul insetat de teatru. Voi, care jucati zilnic, despre orice si mai ales despre iubire..voi EXISTATI? Voi iesiti vreodat din rol?
Roscata...se repezii.
-Evident, apoi isi musca buza de jos intr-o clipa de sinceritate profunda cu ea insasi si isi inghitii cuvintele pregatite...apoi zise trist,dar sigur:
-Jocul te contamineaza!
Batranul de jos ridica fruntea si striga cu ultimele forte:
-Cine suntem noi sa iti spunem? Ce vrei de la noi? Suntem simplii muritori, muste pe fata pamantului, fara importanta, nimeni!
Rad
- Si eu sunt NIMENI!
Tanarul se duce la batran, il ridica si mi se adreseaza peste umar.
- Eu nu sunt nimeni. El nu e nimeni , spre public, tu nu esti nimeni, nici tu, nici tu... toti avem o viaia, o cariera, iubim, plangem, facem copii, sadim pomi..noi suntem CINEVA, avem cate un nume.
Daca dumneata vrei sa fii NIMENI te priveste. Si dialogand cu sala :
-Sunteti de acord cu mine ca nu e treaba noastra?
Daca doamna in rosu vrea sa dispara este treaba ei, sa se sinucida...sa se evapore, dar sa o faca discret, anonim, sa nu ne tulbure noua existentele, sa ne lase cu dramele ei ca nu sunt exceptionale, toti le avem pe ale noastre, sa ne lase cu teatrul ieftin....vindem si cumparam si noi ....
De ce se agata de noi? De ce vrea sa ramana in mintea noastra? Noi nu o vrem! Nu avem nevoie de ea!
Pleaca Doamna! Si arata autoritar culoarul spre iesire.
Numai ca introcandu-se spre mine ca sa ma determine sa ii urmez gestul ..ma vazu ghemuita in mijlocul scenei, plangand in hohote cu capul pe genunchi...chircita si sfarsita.... exact in locul de unde tocmai il ridicase pe batran.
Si ca la un semn, toti trei venira la mine sa ma mangaie.
-Gata, gata..nu e dracul asa de negru.....nu mai plange asa..e sfasietor.....e doar o piesa...nu pune la suflet.....
-De ce nu lasati omul sa sufere? Sa moara?” Suferinta e buna! Terminati cu teatrul..lasati-i pe oameni sa fie nefericiti! Asa vor deveni constienti de ei. Suferinta te invata!. Iti poate da un sens. Eu plang pentru ca nu mai am nici macar suferinta.
Reflectorul care ma tintuia de cand am purces spre scena se stinse brusc ca o stea cazatoare. Eram in umbra si liniste .
Nimeni nu mai intelegea nimic. Nici macar eu. Venisem la teatru sa ma vindec de viata prin moarte teatrala, dovedind nerostul.
Si acum sunt o actrita ieftina..patetica....o diletanta. Ma vad cu ochii tanarului, ai batranului, ai roscatei, ai publicului, ai femeii in rosu, martor si spectator, alt personaj iesit din tipare, neadaptat, sfidand regizorul, autorul, fiinta scpata din ea insasi si din legile firii.
finalul in varianta tiparita
Postări
