Pe numele meu ,ATLANTIDA

Îmbracă -te cu mine…
Te cuprind.
Prea mare inima mea îţi vine?
Când vremea mi se face târzie
Mă tem că nu mai eşti.
Porneşte!
Tu, urma mea cu pasul potrivit
N-am devenit...

Durerea mă mai ţine în ceas străin, departe,
Cresc fată -n floare doar pe jumătate.

Primii tăi ani te ştiu în presimţiri
Mint cu tăceri, cu zgomote de-odată,
Cu semne…
Ca din mii de monograme
Pe regrete.


Săracă sunt…
Cum pruncul nenăscut e-n fată.

Şi zvonul sunt …
deschis….peste hotare…

Eşti drumul ce nu are nerăbdare
Peste tot, doar amintiri despre zăpezi şi-nceputuri
Pe pajistea privirii tale….nelocuite dedesubturi…
Uite-mă!
Locuieşte-mă!
Uită-mă!
Durerea durerii poartă neatingerea!
Primul val îţi e poarta
spre alt ţărm.
Noroc din mine….nerostit…..
Iar te invit!
Ca o sămânţă a seminţei sfinte
te resădesc în mine

Curgi urcând....

Sub luna coaptă ,grele cad , vibrânde,
ore-n declin…
Alunec şi mă văd
Sunt şi blestem şi ghem,
cu aşteptări abrupte….

Oftat de punte....
Umflă vele!
Simţi tu, viu zburător,cum fac din gene?

Mi-esti î ncă zvonul ce se scaldă-n mare…..
Eu, trup de-argint în visul tropical
Cu primul val de rod
torn ultima dulceaţă în pocal
Să te dezmierd peste-ndoitul calendar…
Ia-mi fericirea florii dintre şine
Câmpiile virgine


Spre -adâncuri întoarse în tine , sirene momesc.
Singurătatea-ţi ca o ploaie urcată din mare
Spre polul opus te ghidează.
Rupt dintre stele, în drumul spre părere
Naşti hărţi de dorinţi.


Când totul se schimbă,
Toţi cădem.
In toate-i un oftat, un murmur, lucruri
Viori rebele în care şoapta geme.
Prin somn se frămantă blesteme –ntreţesute, lucruri roşii,
O umbră şi iar o tăcere şi-acest inel!
Nu stă la locul lui.

Adânc vuieşte viaţa-mi la alt tărm
Uşile se-nchid fără zgomot
Nici o fereastră nu tremură
Deşi iar e furtună
Marea agitată sunt eu.
In ochii mei am nisip şi -acelaşi fior.

Eşti doar un cer?
Eşti un fruct ce anunţă vara?
Piatra-ntoarsă spre vină?

Din pietre urcă timpurile toate.
Templele mele sculptate.
Dimineţile nasc o lumină venină,
Păcate curate,
Bucăţi cad, nopţi întunecate şi gesturi răzleţe
Hai, vâsleşte!

Ca vorbe ce nu spun précis
Ca zâne goale pierdute pe pietriş
mă -ntind…

Iar nu-l găsesc în mine
Intră şi iese...
Vreau să îl prind.
El mă împarte departe,
Iar mă prinde-napoi
Tese plase....
Vânează comori...

Pe scările firii, spre lume
Iar mă cobori…

Mai am puţină vecie
Si destulă răbdare!

Sunt nimeni. Aşa am să fiu
Mică acum şi mai tarziu
Despletită –n izvoare….

Toate m-amestecă să mă despartă!
Sângele meu răsucit stă să fiarbă!
Tot ce-n fântani şi în mine s-a limpezit,te-oglindeşte!

Pământ neumblat
Vecină cu un Dumnezeu uitat
Cu pedepsele lumii-nvelită
In ţinutul cu linii neclare
O insulă sunt!
O mare în mare...


Ia-mi cerul de pe piept şi faţă
Sus, tot mai sus ridică-l pân la taină.
Redă-mă, omului,dă-mi viaţa!

Lipsesc de undeva.
Cineva trebuie să mă vrea.
In oglinzile mele îngheţul rânjeste
Păsările mele se rănesc de ferestre străine.

Esti încă în luntre
Scalv al neştirii.

Tot ce sunt eu de-a valma s-a adunat în valuri.
Drumul spre perle ţi-e închis şi sufăr
Iţi scriu versuri pe nori, zarea vuieşte
Nasc curcubee cum numai o femeie ştie
când iubeşte
Orice culoare îţi vine ca o vină.

Viaţa e numai o parte.
Viaţa e numai un sunet.
Celelalte sunt unduiri de cosiţe


Păsări te-ntâmpină…

Plângeam şi râdeam...
Azi ,
mântuită sunt în ceea ce am
te nasc.
Naufragiază!!!!!!!!!!!
Fiu de Ocean,
Numeşte-mă iar
Pe numele meu, Atlantida.

CEL DIBUIT

Mă am grădină cu fântâni,
Mă aflu acasă între azi şi vis.
Orice spaimă îmi e un început.

Arar,
Zeu-mi se dă pe aprinsa lui scară…

Sunt cea mai spendidă harfă –fecioară
Mi-atât de drag s-aud atingerile-n cânt
Ceea ce-n zori se trezeşte ,nu eu sunt.
Zvon de-nceput...
Să te numesc apus sau răsărit?
Noaptea ta îmi ofera un nume
Orice uşă în mine blând se supune
Cine e cel ce mă-ngână smerit ?

Nimic nu se-ncumetă să se ridice.
Cei doi ochi sunt prea multi, mult prea muţi….

Noaptea mai cred că drumul ştie….
Sunt ca un copil ce-ar vrea să scrie
Sălbatice jocuri cu luminoase dorinţi…

Sunt fata ce-mpleteşte flori,
încerc floare cu floare.
Lumina roşie-i grea.
Ea saltă în sus şi în jos pe valuri de dor.
Pregetă, atinge, se scurge
Şi-apoi învie luna. O vezi toata pe mâini.
Şi poţi iar să-nveţi că-s femeie
De cum îmi luceşte umărul gol...

Mai stai, fă popas...
Să fii o singură dată oaspete.
Să ţi se întample o dată TOT, Totul.
Împodobit în toate femeile, te deschid.

O învăluire şi o alegere în care curge ora
Să te închine.
Cât schimbă şi lumina!
De pe umeri îmi cade copilăria.
Gol ca un sfânt trupu-mi se prăbuşeste
În alt timp, eu înfloresc din vine.

Îmi dai 1000 de nume şi le ţin între zâmbete, sâmburi
Silabisind lin, încet, aproape pe gânduri
Mai desfac un cercel…

Nimic înainte să stiu nu a fost împlinit.
Privirile-mi coapte asteptau devenirea.
Trăiesc în cercuri ce cresc,
Trec din cerc în alt cerc
Şi-ţi spun că te pun
Pod
peste orice abis.

Bezna căderilor nemăsurate o vezi.
Vreau multele spre care tind, mereu
Sunt un copac cu tot cerul în plete
Spaţiul şoptit dintre două note
Eu prima şi a doua , însăşi singurătatea.
Într-o mie de locuri cresc şi mă doare
De zvonuri plin mi-e sângele în zare

Şi vii şi pleci din revenire-n revenire,
Mă ai şi tot nu stii pe cine !

Vorbeşte-mi de oriunde
Mi-e umbletul în toi.
Duc străzile-mi spre răsărit.
În ora primei frici.
Rodeşte!

Vreau să te povestesc
Vreau 7, doar 7 minute curate,
Şi iubirea din lucruri,
Naşterea…
Cum nimeni nu a-ndrăznit să-mi arate .

Mai mult decât un vis în vis,
Trează ca pruncul, vie ca para
Roşie ca gura muşcată de măr
Ora din marginea zilei, seara
Mă are ca un oraş de la mare...cu sare

Mă tem ca nu mai eşti din când în când
Stă inima femeie-n faţa ta şi-aşteaptă
Tu , urma mea din palmă cu pasul potrivit....
Te-am dibuit...te-am dibuit!

FUGA DIN MAR

Ştiude ce femeia nu poate fi gând curat sau unic

De ce nu poate fi icoană, ci idol ( Maria nu e femeie, e naşterea!)

Câtă viaţă are în ea

odată cu naşterea

ştie doar Dumnezeu

şi ispita!

Nu se poate naşte fără păcat.

Fără terfelire,

fără abandonare,

fără ipocrizie.

Blestem înainte de creaţie!

Nesiguranţă.

Dacă ar fi fost sigur EL ar fi facut-o din tină pură, nu dintr-o coastă la mâna a doua.

Şi n-a fost suficientă identitatea de mai apoi

Trebuia confirmată şi prin îndemn.

Ce şansă mai am eu,

la ani lumină,

să nasc începutul?

În poezie, numai în poezie sunt cinstită până la capăt.

Aici şi când încerc să mint sunt purificată fără de ştire, prin refuz.

Când nu sunt în adânc, nu am cuvinte.

Mă refuză numirea.

Poate că aici mai exista o şansa, cea de a-mi spăla păcatele nechemate în care m-am complacut, adesea, din oboseala sfinţeniei dorite mereu, nesortite…

Cât te urăsc!

Eşti singura şansă!

Sunt îngrozită de clipele în care mi se deschid nişte adevăruri

.Un poet spunea că”boala lui se numeşte cântecul” şi e însurat!

Dar eu,

eu, care sunt amanta aceluiaşi,

în ce coşmar mă învârt?

Să fii amanta poeziei,

ce e şi ea femeie,

si să vrei să o faci…!

Încurcate cărările…

Ce crede Dumnezeu despre mine e dureros şi hilar.

Nu are dreptul să mă judece daca m-a turnat într-un aluat predestinat ispitei.

Şi eu, mereu, să inventez alt rug… tot pentru mine şi alte şi alte jertfe…

Cu Dumnezeu aş sta cinstit la vorbe. Cu capul plecat dintr-un bun simţ moştenit , dar cu ochii la cer,

la ochii lui de cer…

L-aş certa din priviri, printre lacrimi, cu dragostea mea de mamă tânără şi cu setea amantei de-nceput.

De ce eu?

De ce şi eu?

De ce numai eu?

De ce nu şi eu?

De mi-ar răspunde, orice, oricum, aş pleca ochii şi-aş accepta să plec

Acum.

Mă enervează din ce în ce mai des bărbaţii,

cei care nu există,

dar şi cei ce se dau a fi.

Cei lipsă se bat cu pumnii în piept.

Adevaraţii sunt reali doar în propriile vise…

şi noi, carne de tun,

păcat curat,

sa plângem pe umărul lui Dumnezeu că ni i-a dat ca să aibă motiv să ne-alunge.

Ca să inventeze vina?

Bărbate, când ai devenit pierdut şi misogin?

Când ai muşcat din măr

sau când ţi-ai numărat coastele şi ţi-au ieşit lipsă?

În fiecare femeie joacă o herghelie de pofte .

Eu mă declar ispita cuvântului.,

gheişa.

Pot să-I fac prunci,

să-I dansez şi să-I fac de mâncare…

“Construieşte-te pe tine însuţi”

Pot să-ncep cu scoaterea coastei?

Pot să dau coasta mea primului bărbat?

Ce fel de femeie mai sunt şi eu?

Una care plânge dupa prăpastie!.

Vrea carne şi duh la micul dejun,

.Cuvânt –necuvânt pe gand.

Nu intru în tipare.

Numeşte-mă din nou să-mi împac îngerul şi demonul

, să pot să-mi nasc bărbatul.

Până şi şarpele năpârleşte.

Numai ce nu se cunoaşte din mine creşte invers

spre centrul marginilor.

Nu e uşor să te vezi ,

să te laşi văzută.

Să te dai.

Orgiile,

balele,

cioburile,

bucaţile de iluzii,

notele de plată…

şi tu să nu fii ca şi cum n-ai fi fost deloc

Şi să fii doar ca să naşti.

Punct.

De ce nu , mama cuvântului, ca fugă ?

Sunt prea crudă?

Mi-e sete de neodihnă.

Când sunt, mă mint cu viaţa.

Mai ales dimineaţa când ,

câte un soare ,

mă răsare.

Noaptea cern nelinişti la-ntâmplare.

În mine am găsit loc pentru toate femeile

. Vom valora cât un bărbat născător?

Cuvântul nu mă refuz

decât când e singur.

Doar încă o femeie ratată să nu fiu….

Nu şi de EL

Visez anotimpuri străine

ce mă resping,

redându-mă.

Ce se ştie despre mine

E nimic definitiv şi închis.

Mai beau nectar de iluzii

Şi cânt pe-nţelesul lor.

Încreşte-mă ,

Înspre

Întot

Să mă dau umbrei cuvântului ca să văd?

Are vre-un sens?

Vreau să mă dau cuvântului în scris,

Să-l fac să ţipe!

Bărbţii au obsesia haremului.

Femeile,

a Unicului.

Cine spirit?

Cine materie?

Cine grec?

M-am trezit cu neodihna.

Îngerii ştiu.

Al meu mai plânge pe umăr.

BARBAT, copac frumos,

cu flori ,

cu frunze şi cu vânător

,Eu pot rodi în patru colţuri?

Dacă aş fi doar una, m-aş înţelege cu mine într-un anumit târziu, sau m-aş pierde cuminte.

Dar toate drumurile duc la Roma.

Pietruite cerurile mele şi arse urmele din palme…

Nu vreau să-mi vindec dorinţele crude

.Cel mai greu e de pansat inima cu busuioc.

Nu mă întreabă nimeni dacă vreau hainele împăratului,

Jocul ielelor,

Chipul zburătorului,

Iarba pământului…

Cu un pas înainte,

pe urmele mele,

trec pe langa mine ,

necunoscutul.

Mă ostoiesc să devin inima inimii mele.

Bun este tot ce vine la vreme.

Cine spune care clipă-I de faţă?

Care-I plecată

şi care stă să vină?

Cine joacă-I de vină!

Ştii să-mi şopteşti necuvântul?

Nu mai am răbdare să fiu

Şi se pedepseşte cu toatele deodată!

Ştiu cum se pritoceşte viaţa/ îmi scapă doar numirea

Nu pot mima clipa

Nici când stă

Nici când se uită

Mai plec puţin şi esenţial

.Cu cât se vlaguişte ziua întâi,

Voi trai in sens invers

.Singură

La capat de pod

Între ceea ce sunt

Şi ceea ce nu pot înţelege

Mai mor dinadins.