Ultima piesa deteatru a EVEI

Piesa de teatru avea succesul scontat. Actorii îşi dădeau măsura talentului ţinând sala cu respiraţia tăiata. Iubirea, ura, bucuria, hohotul, circul, toate păreau reale, decupate cu grijă din viaţă.
Numai eu, femeia în roşu, eram îngheţată. Priveam ca la un acvariu din alt acvariu. Auzeam respiraţii, foşnete, şoapte împrejurul fotoliului în care mă tolănisem. Simteam esenţe amestecate, din dreapta un iz de tutun prost, din stânga parfum stident de cocotă. Un danf de ţuică ajungea şi el vag, dovada că la teatru e bine să vii puţin ameţit. Dar ce contau toate astea? Ce mai contau? Toate acele respiraţii neuniforme, acele vibraţii, acele emoţii ale unor nefericiţi….
Ştiu că toţi sunt nefericiţi!
Dacă erau fericiţi nu îşi iroseau fericirea venind să se încarce cu „fericirea” servită de „măscăricii fericiţi” de pe scenă. Dacă erau ferciţi în sufletele lor nu mai era loc pentru nimic altceva din exterior, pentru nici o emoţie nouă, nu mai puteau sa se identifice cu Lady, Sir sau Duc…,personaje de tot soiul ce defilează pe toate scenele.
Caricaturi peste tot, pe scenă, pe fotolii, la toalete, pe străzi.

Eu, Ea, femeia în roşu, martor si spectator, a simţit, a gustat, a înţeles, a trăit revelaţia realităţii.
A venit la teatru ca să fie teatrală!
Conştient.
Mâine, la răsărit, avea să se sinucidă!

Scisoarea ei de adio va fi “Ultima piesă de teatru a EVEI”

Voia să gasească un moment de pauză ca să poată să se ridice studiat de la locul ei cu numărul 13- ciudată coincidenţă- şi să se ducă direct pe scenă.
Dar râsul chicotit al cocotei cu tone de parfum o scoase din minţi.
De ce să aştepte până dimineaţa actul final?
De ce să mai piardă timpul ei şi al tuturor actorilor amatori din această viaţă?

Ce ironie, gândi trist, să nu pierd timpul ca să câştig netimpul.

Se ridică graţios, ca o divă. Făcu o mişcare de vedetă dându-şi pletele bălaie pe spate şi rămase o clipă locului , în picioare, nemişcată. Auzi forfotă în spate. Aceştia erau sigur deranjaţi ca pierdeau jocul de pe scenă.
Aproape misca buzele cand isi zise amar " ce setat e omul....nu se poate focaliza pe o scena spontana. El vrea mereu ceva previzibil chiar daca se plictiseste de moarte "

Cocota ma trase de mana sa ma asez, dar o privesc de sus in timp ce ii urmaresc strambatura si dispretul snob. Sunt mai frumoasa.
Sunt cea mai frumoasa femeie din lume pentru ca sunt Alba ca Zapada si am muscat deja din marul otravit.
Nu ii zambesc, nu ma stramb, nu am nici o reactie. Exersez deja Frumoasa Adormita. Dar ma pun in miscare pentru ca altul imi e catafalcul.
Spectacolul meu a inceput.
Ma lovesc in treacat de cate un genunchi, de catre un bombeu, de catre un colt de fotoliu. Rochia lunga, de eleganta altor vremi, permite prin crapatura generoasa sa fie ridicata intr-un gest de regina de bal. Sandalutele fine cu tocuri de 12 imi dau un echilibru fragil. Ca viata insasi....ridic din umeri „ Ei si, daca o sa cad o sa fie si mai interesant....ma voi ridica si mai spectaculos.....Creez tensiune...”
Imi zambesc. Ochii imi ard in lacrimi neizvorate. Nu plang pentru ca sigur ar ingheta inainte de a curge si..nu am motive....Asistam doar la o piesa. Sunt un personaj, un actor....Nu am de ce sa plang feirbinte.
Scena mea incepe sa intre in centrul atentiei. Cei pe care ii deranjez au reactii diferite, vocifereaza, comenteaza in barba.......le-am luat ceva din spatiu si timp, ceva din serviciul pentru care au platit, ceva din lenea creierului venit la relaxare si anticipare. Mai in spate un grup aplauda. Saracii, cred ca fac parte din spectacolul mare. Am un rol interactiv...sunt partea "picanta" a piesei!
Actorii , pe scena, datorita rumorii din sala , isi pierd din coerenta...isi schimba inflexiunile vocale si chiar fac pauze neadmise.
Sala incepe sa aplaude mersul meu lin, in valuri, spre scena. Le place noutatea. Vor ceva, mereu altceva. Parca cer lumina pentru mine, femeia in rosu, ce se strecoara printre randuri.
Ma opresc pe culoar pentru a-mi aranja faldurile rochiei. Pe scena s-a facut liniste. Omul de la lumini, in sfarsit, pune reflectoarele pe mine. Ma intorc instinctiv spre sursa de lumina si ma simt orbita. Chiar si lumina artificiala iti ia vederea o clipa. Ma apar instinctiv....plec in sensul umbrei...
Publicul aplauda din ce in ce mai tare.
Actorii s-au adunat la marginea scenei si ma privesc incruntati si nedumeriti.
Ma indrept ca o regina spre scena insotita de lumini care pe rochia mea rosie dau reflexe de foc.
Ajung la trepte. Actorul in varsta sare in ajutorul meu si imi intinde mana. Ma aduce in mijlocul scenei. El e primul care simte "dramatismul" momentului, unicitatea lui si "intra imediat in noul rol". Imi zambeste. In sala se face iar liniste mormantala. Ceilalti actori se retrag pe laturile scenei si ne urmaresc cu aceiasi curiozitate cu care ne privesc cei din sala, dar nu renunta la incruntare si la mainile incrucisate pe piept sau in solduri.
-Zi, domnita, incepu tatae grav, cu ce-ti pot fi de folos umilii tai servitori?
Imi vine sa rad. Asta ma crede nebuna de legat si se poarta cu mine ca si cum as fi scapat de la 9 si pana vin aia cu camasile de forta ma tine ocupata.
Il privesc rece direct in adancul ochilor, continuu, pana ii ingheata zambetul. Isi muta privirea. Il domin. Se simte jenat ca a abordat aceasta strategie. Simte. Imi da drumul la mana si ia o pozitie rigida, demna, soldateasca. Tace. Asteapta. Imi da cuvantul.
Ma intorc spre sala si privesc de la stanga la dreapta. Vad in sfarsit cum se vede lumea de pe o scena. Se vede in penumbra, niste contururi. Neinteresant.
-O sa ma sinucid!
Am zis tare, cu voce de actor, calm, profund, din diafragma.
Am zis ca o certitudine, ca un deznodamant, clar, nenegociabil.
Cateva clipe e liniste de pestera. Apoi se straneste din nou un val de sunete neclare.......
Actorul tanar si frumos sare ca ars.
-De ce, frumoasa doamna? Cum asa?
Ma uit la el si il tintuiesc cu privirea aceia atat de masculina care scaneaza si dezbraca instantaneu. Nu il vreau, nu imi pasa. Nu vreau nimic.
- Trebuie sa mor!
Acest trebuie, zis atat de raspicat din gura mea, starneste iar valuri de sunete..
-Cum adica TREBUIE? intervine roscovana grasuta de pe scena, cu vocea ei pitigaiata, de mahala de lux.
O privesc de sus...sunt mult mai inalta, dar nu din cauza asta, nici pentru ca sunt mult mai frumoasa( avem o boala, noi femeile, cu comparataiile astea instantanee), nici pentru ca sunt mult mai desteapta, mai buna sotie, mama sau amanta. Pur si simplu pentru ca se vede ca ea nu intelege.
TREBUIE este o consecinta
INTELEGEREA duce in TREBUIE
lipsa de SOLUTIE duce in TREBUIE
INUTILITATEA duce in TREBUIE

- Nu exista iubire! strig din toti rarunchii.
In sala se aud aplauze, se comenteaza, se rade.
-Cum nu exista iubire? Nu ati iubit niciodata?se baga in vorba iar tanarul.
Dupa o pauza de cateva minute in care mi-am revazut tremurul fiintei inaintea primului sarut, arderea in timpul noptior de pasiune pura, degetul aratator in manuta copilului meu...oftand.....zic sec si definitiv:
-NU!
-Cum nu? se aud voci in cor.
-Frumoasa doamna, nu cred ca e posibil asa ceva, intervine cu ingaduinta tatae. -----Sunteti superba. Pareti chiar o actrita. Uitati, publicul chiar a crezut ca sunteti una de-a noastra, ca faceti parte din spectacol...si, intorcandu-se spre public,...oameni buni, nu e actrita. Nu e din piesa. E o necunoscuta.
Sala ia foc.
Tatae intorcandu-se spre mine:
-Cine esti frumoasa doamna?
-Nimeni!
-Inteleg ca vrei sa ramai o anonima, e in regula, dar de ce ai venit aici la noi? Trebuie ca ai un scop..altfel te duceai asa...oriunde...nu-i asa?
Imi smulge un zambet.
-Nu vreau sa raman o anomina.....vreau sa fiu NIMENI.
Sala aplauda.
E destept batranul. Are ochii mari, albastri, plini de povesti ...Si-a recapatat puterea si atitudinea masculin paterna. S-a centrat. Simte ca stabileste o legatura, o conexiune. Tatoneaza.
Tanarul, desi e frumos.....e pierdut. E spectator pe propria lui scena fara replici si argumente.
-Hm , da. Ma gandeam ca e ca in folclor, ca in zicala "cui pe cui se scoate". Am veit la teatru ca sa elimin teatrul din viata, din lume. Nu exista iubire in viata! In acest teatru exista?
O pustoaica baietoasa se ridica vioaie din stanga salii si striga cu glas cristalin:
-Exista, exista iubire! Eu iubesc!
O privesc incurcata..parca ma vad acu.....destui ani..dar nu apuc sa misc nici un muschi al fetei ca alti si alti spectatori o imita.
-Si eu iubesc!
-Si eu iubesc!
si ,la um moment dat, toata sala e in picioare si striga in cor, in timp ce aplauda
-Si eu iubesc! Si eu iubesc! Si eu iubesc!
Si eu si actorii ramanem fara replica privind uimiti specacolul de la picioarele scenei. Spectatorii sunt entuziasmati, se simt bine, vibreaza toti la fel. Unii se strang de maini, altii se saruta.
Lacrimile imi tasnesc din ochi, instantaneu.
Sala se potoleste. Se focalizeaza pe lacrimile mele si asteapta ca un catelus sa ii fie aruncat un nou cerc dupa care sa alerge, sa se implice...E insetata de actiune de ceva care sa ii certifice valoarea, sa ii justifice existenta....
Tinerelul vine si ma ia de mana.
-Vezi, oamenii se iubesc. De-asta suntem oameni, ne diferentiem de animale, pentru ca ne iubim, noi putem iubi!
Plansul mi se transforma intr-un hohot de ras care aproape ca ma ineaca.
Reactia mea il face sa isi inghita vorbele.
Zic, plina de ironie:
-Ma poti iubi?
Se repede sa imi raspunda:
-Da, cu siguranta da, da ..si se pune in genunchi ca un Romeo in fata unei Juliete, asa cum probabil invatase la cursurile de actorie luandu-mi glezna in mana.
Redevin statuie
-Cat de mult ?
-Mult, mult de tot!
Imi e mila de el. In clipa asta el chiar crede ce spune. M-a scanat cu mintea lui de barbat viu si a concluzionat " e buna!"..de ce sa nu o pot iubi?....de ce sa se sinucida?..si ar fi si un moment bun de marketing si as deveni poate eroul...as salva-o de la sinucidere si as deveni chiar personajul principal..Doamne cat e de excitant succesul.....
Am gandit bine pentru ca privirea mi-a coborat expresiv, descoperindu-i secretul. Cand a ridicat ochii a realizat ca stiam si s-a inrosit.
-Atunci sinucide-te cu mine!
Toata excitatia lui de erou a disparut ca prin farmec. S-a ridicat ca un arc si s-a indeparta de mine ca de o vrajitoare.
In sala s-au auzit cateva hohote de ras apoi s-a asternut iar linistea.
Roscovana, neobisnuita pesemne cu rolul de spectator, a simtit nevoia sa-si demonstreze abilitatile de comunicare si empatie feminina.
-Draga mea, nu stiu care este motivul pentru care vrei sa faci asta..probabil ca ai suferit mult..ca noi femeile...si devenind teatrala, catre sala, noi femeile, suntem toate numai suflet, ne daruim , ne risipim..si in timp ce vorbea se inflacara trecand de la statutul de actrita la intruparea femeii.. „Nu merita! nici un barbat pe lumea asta nu merita sa faci asta pentru el, chiar daca ti-a omorat sufletul, ti-a consumat tineretea, ti-a secat mintea..nu merita sa iti iei viata!”
Nimeni si nimic nu merita sa te duca la un asemenea gest. Crede-ma! Stiu ce spun!
Si..parea ca ea chiar stia ceva!
Femeile din sala o aprobau ..unele aplaudau. Nu isi mai tineau partenerii de maini si se trasesera cat mai spre marginea fotoliilor ca nu cumva sa fie atise...
-Nu merita!se auzi o doamna spre 60 de ani de la balcoane. Nu merita! am doi copii..am trait ca o sluga si? si nenorocitul asta ..si intr-un gest de emisiune tv proasta, ii dadu omului chel si pricajit din stanga ei cu o geanta –papornita in cap..Omul se apara disperat, injura si iesi bombanind din sala ..si brusc, ca la un nou semn si altii ii urmara si se porni un hohot si un urlet si o cearta ..un haos de nedescris in sala. Unii s-au ridicat si au plecat..altii asistau din fotoliile lor si se inchinau.
Fortele de ordine intervenira prompt si ii scoasera din sala pe razboinici.
Sala ramase goala. Spectacolul era clar un esec.
Nu rad, nu plang, inghet si mai mult. Oamenii acestia, aceiasi oameni, acum cateva miute aplaudau, se sarutau si strigau in cor ca si ei se iubesc. Nu altii, aceiasi!
Roscata e incruntata. Daca ar fi avut o geanta si pe „acel’ barbat in fata care a dus-o la concluzia ca nimeni si nimic nu merita, ar fi proiectat-o si ea in capul acestuia
Mai au rost intrebari precum „de ce?”
-Ce spuneai? O intreb luand-o de mana si uitandu-ma in ochii ei cu tristete. Ca nu merita?
-Pai nu ai vazut? Nimeni si nimic nu merita sa te aduca in pragul de a face asemenea gesturi definitive.
-Deci TREBUIE! Nici macar nu am dreptul la alegere. Daca nimeni si nimic nu merita ..atunci pentru ce?
Revolta i-a ramaes intre buzele pregatite sa imi mai aduca argumente. Parea ca pentru o clipa il intelese pe TREBUIE.
Batranul, mut de prea mult timp, sari in fata mea si cu o energie incredibila ma lua in brate si incepu sa a sarute pe fata, pe gat, pe ochi, pe barbie,tinandu-mi fata strans intre mainile aspre si facandu-mi imposibila eleberarea.
-Meriti, meriti, Tu meriti! Toata viata mi-am dorit o femeie ca tine, te-am visat, te-am venerat...Te iubesc...esti superba, esti minunata, esti atat de vie!
-Eu?! Si impingandu-l cu putere, stergandu-mi fata cu gest de sila.....Esti nebun? Esti deja trecut......
Tanarul rade.
Batranul se tranteste pe scena si incepe sa planga.
Tanarul energizat de puterea tineretii vine sa ma infrunte.
-De fapt ce vrei de la noi Femeie? Esti frumoasa, nu pari nebuna si nici saracuta nu prea pari ca toalele de pe tine fac ceva parai. Esti cu stil si asta se mentine tot cu bani.
Deci?
-Asta voiam sa aflu de la voi. De la voi actorii si de la publicul insetat de teatru. Voi, care jucati zilnic, despre orice si mai ales despre iubire..voi EXISTATI? Voi iesiti vreodat din rol?
Roscata...se repezii.
-Evident, apoi isi musca buza de jos intr-o clipa de sinceritate profunda cu ea insasi si isi inghitii cuvintele pregatite...apoi zise trist,dar sigur:
-Jocul te contamineaza!
Batranul de jos ridica fruntea si striga cu ultimele forte:
-Cine suntem noi sa iti spunem? Ce vrei de la noi? Suntem simplii muritori, muste pe fata pamantului, fara importanta, nimeni!
Rad
- Si eu sunt NIMENI!
Tanarul se duce la batran, il ridica si mi se adreseaza peste umar.
- Eu nu sunt nimeni. El nu e nimeni , spre public, tu nu esti nimeni, nici tu, nici tu... toti avem o viaia, o cariera, iubim, plangem, facem copii, sadim pomi..noi suntem CINEVA, avem cate un nume.
Daca dumneata vrei sa fii NIMENI te priveste. Si dialogand cu sala :
-Sunteti de acord cu mine ca nu e treaba noastra?
Daca doamna in rosu vrea sa dispara este treaba ei, sa se sinucida...sa se evapore, dar sa o faca discret, anonim, sa nu ne tulbure noua existentele, sa ne lase cu dramele ei ca nu sunt exceptionale, toti le avem pe ale noastre, sa ne lase cu teatrul ieftin....vindem si cumparam si noi ....
De ce se agata de noi? De ce vrea sa ramana in mintea noastra? Noi nu o vrem! Nu avem nevoie de ea!
Pleaca Doamna! Si arata autoritar culoarul spre iesire.
Numai ca introcandu-se spre mine ca sa ma determine sa ii urmez gestul ..ma vazu ghemuita in mijlocul scenei, plangand in hohote cu capul pe genunchi...chircita si sfarsita.... exact in locul de unde tocmai il ridicase pe batran.
Si ca la un semn, toti trei venira la mine sa ma mangaie.
-Gata, gata..nu e dracul asa de negru.....nu mai plange asa..e sfasietor.....e doar o piesa...nu pune la suflet.....
-De ce nu lasati omul sa sufere? Sa moara?” Suferinta e buna! Terminati cu teatrul..lasati-i pe oameni sa fie nefericiti! Asa vor deveni constienti de ei. Suferinta te invata!. Iti poate da un sens. Eu plang pentru ca nu mai am nici macar suferinta.
Reflectorul care ma tintuia de cand am purces spre scena se stinse brusc ca o stea cazatoare. Eram in umbra si liniste .
Nimeni nu mai intelegea nimic. Nici macar eu. Venisem la teatru sa ma vindec de viata prin moarte teatrala, dovedind nerostul.
Si acum sunt o actrita ieftina..patetica....o diletanta. Ma vad cu ochii tanarului, ai batranului, ai roscatei, ai publicului, ai femeii in rosu, martor si spectator, alt personaj iesit din tipare, neadaptat, sfidand regizorul, autorul, fiinta scpata din ea insasi si din legile firii.


finalul in varianta tiparita

Uimirea Uimirii/ Telecomanda

Uimirea uimirii

Puţine lucruri, stări, întâmplări….sunt sau pot deveni uimire pură.
Ne uimeşte un zâmbet plin de farmec, o adiere, o vorbă, un gust, o reacţie, o nuanţă un ceva….

Că ne ia ceva uimirea sau ne dă, necesită o atenţie cantitativ -calitativă serioasă.
Eu sunt total neserioasă !
Şi zic, acum, că oricum ne dă…ne ia şi ne dă….. e un dar, dar….

La bine e o ţopăiala internă ieşită din comun, e o copilărie rensăcută, o regăsire inocentă a începuturilor, un ritm de simfonie erotico - eroică, o energie ţâşnită ca un izvor de încredere şi bine cu privire la ceva ce stă să înceapă să devină….ceva cu viitor, cu soare, şi cu iubire şi cald şi capacităţi paranormale de dărâmare a munţilor, a limitelor, a lanţurilor…. În spre ….şi mereu , mereu, lacrimi. Lacrimi denumite de bucurie,


La rau se prăbuşesc corabiile, fuge pământul de sub picioare, se dărâmă munţii, dar nu pentru a construi în loc, ci fisurând piramidic în sens invers, golind de orice, se întunecă zarea şi dispare orizontul, siguranţa, se naşte jelania şi starea de victimă, se simte adierea sfârşitului şi aproape este vizibilă şerpuirea energiei spre ea însăşi, în anulare…nevoia de zacere şi neant. Şi…lacrimi….mereu,mereu lacrimi.

Dar cine garantează că definiţiile binelui şi răului sunt reale ?

Ştiu sigur că lacrimile au şi ele nuanţe şi gusturi.
Paradoxal ca adevărul însuşi !
Lacrimile, în momentele de extaz sunt reci ! umezesc energia scânteietoare, zgribulesc pielea şi reaşează inima în formă ca să nu se ajungă la explozie !
În momentele de haos şi anulare, lacrimile ung….îndulcesc….frig obrajii şi sfârâie în inimă., o înfloresc din noroi.

Uimirea vine adesea din afară, dar pârjoleşte sau îngheaţă interiorul.

Ţinteşte!

Dintotdeauna este AŞTEPTATA - NECHE MATĂ.
E alungată, dar regretată.
E primită şi blamată.
E impuls !

Toate spaimele ancestrale şi vibraţiile euforice pornesc şi se termină subit.

Uimirea e viaţa şi moartea şi… înca ....

Ea ţine locul bătăilor de inimă, haotice , sub apă, când eşti la un pas de înec şi te înşurubează în tine şi te împinge să mai fii…ca să mai guşti o gură de viaţa, de vis, în gura de aer pentru încă un ciclu .
Ea ţine locul aripilor în senzaţia de explozie a bucuriei şi naşterii.



Uimirea e fisura prin care lumina iese şi intră !



Ce-mi veni să scriu despre uimire ?

Puţine lucruri ,stări, întâmplări mă mai uimesc real, după ce m-am tăvălit în mocirla existenţei sociale, inhalând puteri pamântene direct în vene, mâncând bani cruzi direct din idei, devorând bărbaţi şi femei direct din faşa dorinţei, tocând vorbele ca pe victime răscoapte ….machindu-mi orgoliile cu 1001 oglinzi prin 1002 iluzii vicioase întoarse spre toate cela patru puncte cardinale, risipite în razele cercului, după ce am vomitat falsitatea şi am ingerat-o artistic cu pretenţii de adevăr şi asimilare, dupa ce mi-am consumat iubirile viermănoase ca pe techile cu sare după modele de filme pentru adulţi cu personaje de desene animate distribuite piratat pe net sau subliminal în manuale şcolare….acu, m-am uimit uimindu-mă !

Am Râs , Plângând Râzând cu Lacrimi, în şi prin tot şi din tot din mine, niagaric şi rotund!

M-am masturbat cu pastă de dinţi mentolată şi duşul cu apă fierbinte şi am tremurat încinsă de imaginea mea răsfirată la care priveam detaşată, cu trupul zvâcnind şi fata schimonosită, cu sunete nelumeşti emise sau oprite între respiraţie şi stop cardiac, cu toţi ochii deschişi până la bulbucare!

Am luat cu mâna dreaptă în vârful degetului arătător un strop de lacrimă sărată şi cu mâna stîngă un strop de lacrimă dulce şi le-am amestecat în gura…muscându-mi buzele şi animalitatea.

M-am ridicat din cadă cu orgoliul şi umilinţa nebuniei şi, ca şi când nu aş fi fost de faţă, atentă să nu decad iar, am mers goală , desculţă, şiroind, fierbinte şi geruită şi am apăsat pe telecomandă.

Toţi ochii mi s-au redirecţionat. Am privit chipuri bidimensionale, am auzit cuvinte, am descifrat mesaje…am simţit relaxarea totală a muşchilor ce mai devreme stăteau să se rupă..şi am înteles liniştea…Am tras dintr-un pai un rest de lapte şi nes şi am simţit dulce- amarul cum coboară din gură în gât, în stomac….în mine..stătut, şi uimită de uimirea telecomenzii din viaţă, am adormit .


De Cora Sand

Naşterea pietrei

Sisif, într-o dimineaţă fierbinte , a început să vorbească.
Nu singur.
Cu piatra.
A cui?
A lui !
Până în munte, avea cale lungă, aşa că începu cu începuturile, cele câteva posibile…, cu descrierea facerii lumii, cu apariţia unor zei pestriţi, alambicaţi, cu caractere şi fiziologii controversate, mai mult sau mai puţin divine sau animalice.
Îi povesti despre el.
Despre naşterea lui.
Despre păcat şi despre idea în sine.
Apoi vorbi despre luptă , despre ambiţie ,misiune şi scop.
Fu seară, fu dimineaţă ,zile fără număr.

Ca şi când lucrurile, pe măsură ce le dezvălui , ce ştii, se transformă, toată această înşiruire de cuvinte, închegate în poveşti, au făcut piatra să devină mai uşoară.
Asta îl încurajă pe Sisif şi săltă pasul.
Muşchii lui vibrară.
Simţii impulsul.

-Cu privire la scop…pot să îţi spun că TREBUIE !
Haosul, ca să fie viu, a trebuit să accepte închisoarea regulilor.
Aşa m-am trezit!
Trebuie să te duc!
Nu pot fi altcineva decât sunt, cum nici tu nu poţi fi copac, sau floare sau zeu !

Nici un zeu nu se cunoaşte de piatră !

Zeii au statui !- un fel de oglizi, dar nu ştii tu ce sunt alea şi nici nu risc să îţi bag în cap….asta îţi mai lipseşte…..
Înţelegi ?
Eu trebuie să te duc.
Să ajung în vârful muntelui ca să îmi împlinesc destinul.

Ştii de câte ori te-am dus ?
Nici eu nu mai ştiu !
Te-am urât atât de muuuult, dar nu puteam fără tine.
Erai unica şansă.
Eşti inima mea !
Te-am şi iubit….. să ştii ,recunosc…cu cât erai mai grea, mai îndărătnică, luptăndu-mă cu tine, te dovedeam. Şi aşa ştiam că sunt bun, că sunt pe drumul cel bun… că mai am un pic şi o să te arunc de pe mine, din mine şi tu nu vei mai reprezenta nimic.
Şi eu voi fi Totul.
Voi redeveni!
Zeii vor capitula în faţa mea. Ei nu vor mai fi zei. Victoria e doar pentru Zei şi în luptă câştigă numai unul.
Eu sunt UNUL !
Acum … nu mă înţelege greşit. Eşti specială.
Te-am mângâiat aşa cum nici un bărbat nu a dezmierdat vreodată o femeie.
Fiecare rotunjime, fiecare colţ…fiecare por…Îţi ştiu geografia, îţi ştiu imperfecţiunile, ridurile, dorurile...
Hmm, de unele m-am folosit, pe altele le-am acoperit cu căuşul palmelor, cu cocoaşa dintre umeri, cu umbra capului plecat.
Ştii că ştiu cum eşti când plouă ?
Nici nu ai idee ce gust au lacrimile tale curse pe trupul meu…
Eşti lunecoasă atunci,…dar senzuală.
Şi poate mai adâncă…
Mirosul tău în soarele de vară e altfel,e divin.
Şi eşti şi caldă şi blândă când mă aperi de arşiţă sau zăpezi.
Noaptea eşti ca un far, ca o lună plină, îmi luceşti visele….
Adesea am simţit inima ta bătându-mi în palme, zbaterea mareică din tine, promisiunea… Nu cred că era doar oboseala din oasele mele, din sănge, din gând, era ceva acolo care pulsa.
Ştiu că eşti nepăsătoare, sloi, profitoare ! Nu ai coborî din spatele meu nici dacă m-ai vedea îngenuncheat, îţi place să te răsfeţi, îţi place să te simţi stăpână…
Te-aş arunca în fundul pământului să nu te găsească nimeni, niciodată, dar eu sunt BĂRBAT, eu nu pun la suflet capricii muiereşti, eu am o treabă de făcut. Aşa că strâng din dinţi, fiară ce eşti, şi te duc spre mai bine, te pun la picioarele zeului nătâng care mi te-a încredinţat ca pe o veşnică ispită, povară dulce, niciodată avută..

M-am întrebat adesea din ce aluat eşti tu făcută ? De ce mi te-a dat tocmai pe tine ? Muntele pe care urcăm este tot de piatră, Are vreo legătură ? Vreo semnificaţie?Tu ştii totul despre mine, ţi-am spus ….eu nici măcar originea nu ţi-o cunosc. Eşti din acest munte, eşti acasă? Eşti din muntele Olimp? De pe fundul mării? Ce sânge ai? Nobil ? Desfrănat ?Ai ?
De ce ai acceptat acest rol ? Şi tu ai aceiaşi pedeapă ? Ai acelaşi păcat ? Suntem păcate în oglindă ?Sau pentru tine e un premiu , o ridicare în grad, o trăire în altă dimensiune ?

Puteai să refuzi ! Puteai să fugi…te rostogoleşti uşor…nu ai colţuri sau lanţuri…Tu eşti FEMEIE !, găseai tu căi de scăpare. Eşti rotundă, ai forme frumoase,dai bine în peisaj, te-ai fi strecurat neobservată sau ai fi ales calea uşoară…
Toate astea ar trebui să îţi dea de gândit! Îţi spun sincer că eu în locul tău aş fi acţionat cumva. Sau acum,după ce ţi-am deschis mintea, să fiu tu, m-aş revolta. Aş cere o audienţă, aş lupta pe toate căile, întâi diplomatice şi apoi viclene. La naiba, te învăţ eu să fii Femeie ?

Vezi, cu mine funcţionează de atâta amar de vreme. Eşti exact cum trebuie şi când trebuie ! Şi eu nici măcar nu te am decât în capul meu ! Eşti doar un mijloc, un obiect, un ceva….

Ţie nu îţi pasă de ce simt eu, de ce îmi curge prin vene, dacă mai pot, dacă am şi eu nevoi….
Tu ai pe umărul cui să plângi şi ai noroc pentru că eu ştiu să ascult, chiar şi tăcerea, dar eu, eu pe umărul cui să îmi plec chinurile ?
Eu, cu statutul ăsta de bou în jug, crezi că sunt împăcat ? Crezi că asta merit ? Ştii tu că de condiţia asta am apărut pe lume ?

Cănd m-am împiedicat te-am protejat, mai ştii ? Am picioarele şiroaie de sânge, am genunchii răni vii…măinile sunt crăci de copaci noduroşi. Ochii mei au déjà umbre.Sunt alb şi din ce în ce mai trecut. Şi tu mă laşi să mor singur ? După tot ce am făcut pentru tine ?!
Cum poate să te mai suporte existenţa ? De unde atăta nedreptate pe lume ?

###

Am ajuns de-abea la jumătate. Uite, e salcia ta preferată !
Nu mi-ai spus niciodată de ce, dar mereu m-ai făcut să îmi trag răsuflarea exact aici.I-au mai crescut pletele….
Vrei să te mângâi cu ele ?Eşti veseleaaaa, aşa cum te văd în umbră….Eşti exotică…Aproape carnală. Dar ce faci ? Stai locului ! Îmi pierd echilibrul !

###

Am trecut şi peste asta !Bine că nu ai rămas grea ! Cred că ţie chiar îţi prieşte acest loc.
Ştii că am observat că te-ai mai subţiat pe alocuri ?Hai, spune-mi că o faci pentru mine….Mai subţire şi mai uşoară…Vezi ce uşor mă poţi face încrezător ?Am pentru ce lupta !Acum drumul îmi va fi mai uşor de urcat. Ritmul mai sprinten.
Deunăzi am fost foarte, foarte supărat pe tine. Cum ai putut accepta acel corb ?Și nu a fost doar o trecere…A stat ceva vreme….Și cum era de mândru !Ce umbră alungiă îşi desena….şi ce ton avea….
Câte am simţit! Câtă umilintă, câtă îndurare !
Nu pot să te mai sufăr !

###

Dacă , în momentele mele de furie te zguduiam mai tare ca să îl alung şi te scăpam, te răneam ,se întâmpla sau nu o nenorocire ? Una universală, realizezi şi tu ? Îţi dai seama că ne ratam amandoi destinul ? sau cât timp pierdeam ? Tu crezi că timpul mă aşteaptă pe mine ? Nu mai am şi eu altceva de făcut în viaţă ?
Măi, dar chiar eşti aeriană !Viaţa e atât de complexă ! Are nişte reguli !Are un ritm, un bun simţ !Sunt reguli ale decenţei , ale firescului !
Dar tu nu ştii aşa ceva !Azi , nici nu mai vorbesc cu tine !Eşti mare nesimţită !
Dar să ştii că dacă se mai întâmplă TE SPARG !
Nu mă interesează ce ai în tărtăcuţa aia a ta fără linii. Poţi s ă visezi şi la ZEUS, dar cât te duc eu în spate…fără de-astea, clar ?!

###

Hai că poate nu eşti chiar aşa nesimţită, dar, înţelegi şi tu….orgoliul meu de bărbat…..sentimentul posesiei…Vezi şi tu că nu am altă piatră….Să nu fiu sigur nici pe tine e déjà prea mult.
Partea bună cu tine, cea care compensează, este că nu eşti chiar aşa de pretenţioasă. Alţii sigur au nimerit-o mai rău. Puteai să îmi faci viaţa un iad. Să nu îţi tacă gura non stop, să mă pui să fac ce crezi tu că e important şi să încerci să mă sculptezi după chipul şi asemănarea ta.
Dar tu eşti specială.
Ideală….
Eşti de piatră !
Nu te smiorcăi cu toate sentimentalismele banale, nu te vaiţi, nu plângi din orice fleac, nu vrei ceva dulce sau ceva pufos, prostioare parfumate sau colorate…nu vrei să vânez pentru tine, nu vrei să mă abat de la cărarea mea…
Nu vrei să te scot în lume ca să fii văzută şi să te admire alţii, nu vrei să duc războaie pentru tine ca să-ţi îndeplinesc fanteziile cu eroi, cavaleri sau zei, nu eşti colţuroasă când crezi că îmi zboară mintea la alte forme….
Nu, eşti chiar dulcică.
Sigur în tine doarme o zeiţă….Poate Afrodita însăşi....în aşteptarea sculprorului.
Unde te puna colo stai ! Şi asta nu e puţin lucru !
Nu mă faci să te păzesc şi nici nu îmi dai peste nas…şi nici nu flirtezi cu răsăritul…… !
Eşti o bună manta de vreme rea !
Ok, ai şi tu defectele tale !
Nu îmi faci de mâncare şi…se pare că pentru a rămâne în formă, încă nu eşti pregătită să îmi faci urmaşi. Dar când vei fi pregătită ?Vreau să înţeleg şi eu despre ce pregătire e vorba ?Ce condiţii trebuie îndeplinite, ca tu să fii normală !
Sănătoasă eşti !Nu te-ai plâns niciodată !Nu a fost nevoie de vraci sau buruieni!Şi coaptă eşti deja!....poate prea coaptă! Ai grijă de ceasul biologic că ala nu te aşteaptă şi nici nu poate fi păcălit! Ai şi tu destulă vreme în spate….Am şi uitat de când te ştiu!Ai auzit şi tu că odată cu vârsta cresc riscurile…Eu zic….şi aşa e bine….că e cazul să te decizi! Să laşi dracului figurile şi să trecem la treabă…că dacă nu, uită-te bine la mine…îţi vin cu plod!
Atunci ce o să mai faci?
Îl creşti?
Asta dacă nu vin şi cu mă-sa…
Şi, îţi dai seama, că dacă tot va fi dat, de data asta, să aleg, Doamne, ce minunăţie o să aleg!Ce strălucire, ce forme, ce fineţe, voi alege perfecţiunea! Tu nu ai cum să înţelegi! He , He, He….

###

M-ai înjurat ieri, căţea!Am pierdut un deget! Chiar inelarul!
Vai cum, vai cum, strmba pământului. Numai aşa ştii să te miorlăi. Dar lighioanele care m-au atatcat azi nopate ce crezi că voiau? Ştii tu ce înseamnă lupta pentru supravieţuire?Ştii doar să te boieşti cu rouă…să cerşesti seminte de flori de colţ…..
Tu pierzi, uite, că acum nu mai am unde să pun verigheta!Şi să ştii că eu chiar aveam de gând.

Cu voce interioară:

Sunt bătrân şi bolnav. Simt cum scârţâie toate în mine. Picioarele nu mă mai ascultă…muşchii îmi tremură, carnea s-a fleşcăit…Capul între umeri îmi atârnă ca o piatră goală şi grea…şi acum sunt şi ciung!De data asta ajung şi gata!Imima mea e de piată! Există un sfârşit şi un început în toate!

###

Ce-i prinţeso?De ce vibrezi?Vezi creasta muntelui, neruşinată mică!Tot mai vrei să vezi reacţia zeilor……Uiţi şi ei sunt bătrâni şi luaţi! Tot mai speri să scapi de mine….să găseşti alt măgar…sau poate un bou…eşti făcută să fii povară! Nici măcar naşterea ta nu a fost altceva decât un accident, un cutremur…o lepădare….sau fie…un vis .
Eşti o apariţie de ziua a II-aca să nu zic de mâna a doua.
Ajungem, da, şi..uită-te bine la mine, de data asta simt că se va întâmpla ceva, altceva.

###
Ajunse pe vârful muntelui şi-şi aşteptă rândul la destin. Dar Zeus nu mai veni să îi tragă un şut pietrei şi să hohotească infernal.
Cocoşat de piatră, cu corbul prins în locul ciotului de deget, orb de atâta înţelegere a nimicului, se încordă şi lasă piatra jos.
O privi prelung ca pe o soţia prietenului cel mai bun.
Corbul desprins din locul degetului prevestea haosul.
Trase pietrei un şut cu ultimele forte şi se întinse să moară puţin. Dar nu-l lasă corbul…..Nu se putea lăsa mâncat chiar aşa…..
Se ridică pe vine şi văzu piatra rostogolindu-se la vale şi bucăţi mari din ea desprinzându-se în cadere….Urlă sfâşietor încât oglinda lui Zeus se sparse în mii de cioburi ce reflectau cerul chiar la picioarele lui
Luă un ciob în cu două din cele 4 degete şi se privy pentru prima dată apoi epu sa alerge nebuneşte la vale strigând:

-STAIIIIIIIIIIIIIIIIIII, Unde fugi, unde fugi……Fuga ta mă împietreşte în viaţă. Sunt eu piatră, Bărbateeeeeeeeeeeee !

Viaţa fără nume

Mersul pe jos e o redescoperire de-a mea. Frumoasă, elegantă, rebelă, dornică de a-mi scutura cârlionţii realizaţi cu efort noapte de noapte prin dormitul cu bigudiuri în cap….am început să mă bucur de lume strecurându-mă în ea.
Merg ore întregi pe jos şi sunt atentă la absolut tot! La vântul care îmi scutură buclele, la soarele care îmi vine direct în faţă, la fiorii de frig pe care mi-i provoacă o adiere de vânt rece….
Sunt atentă la paşii mei…la ritmul lor pe caldarâm, la zgomotul făcut de tocuri pe diferite suprafeţe…la felul cum reacţionează picioarele mele după un anumit timp de atâta mers, la durerile provocate de mers, sau de strânsul pantofilor noi….Îmi ascult respiraţia. O urmez. O schimb şi o observ …şi constat că ritmul are legătură cu respiraţia.
Sunt atentă la sunete. Niciodată nu am fost cu adevărat atentă la nimic decât cu jumătate din capacitate…E ceea ce se spune, popular, făceam totul cu jumătate de inimă, sau…fără prea multă tragere de inimă. ( sunt atentă mai nou la toate maximele populare şi e fascinant, dar asta e o altă poveste!)
Niciodată nu am fost atât de atentă la sunet. Întai am început să fiu atentă la sunetul paşilor mei….apoi i-am integrat în sunetul oraşului. Claxoane, ţipete, voci trecatoare, râsete… boxe şi melodii amestecate, lătrat de câine… ţipete…
E o scenă care parcă s-a deschis din senin. Îmi place rolul de martor! E nedefinit şi provocator! E un amestec între uimire şi ego. Dar îmi place, că adesea, nu mereu, mă integrez atât de mult în peisaj încat uit de mine! Dar am ombilicul netăiat! Revin! Mă fură câte o melodie prinsă din zbor şi încep să o fredonez în minte. Trec nenumăraţi paşi până să realizez că nu asta vreau! Că iar am alunecat în iluzie! Iar eu am ales realitatea.
Mă uit la oameni. Realizez că am o faţă veselă şi relaxată şi sigur asta mi se reflectă în înfăţişare.
Oamenii mă privesc la rândul lor uimiţi! Văd asta. Îmi trece prin minte fiorul de întrebare: Oare de ce se uită aşa?Ei ce vad?
Unii îşi dau coate. Poate mă văd frumoasă. Poate am ceva nelalocul lui, un şliţ desfăcut, un sfârc ieşit prin cămaşă, un ruj şters într-un colţ de gură, un rimel curs…
Mă uit atent câteva clipe la fiecare în parte. Sunt întreagă şi firească. Neutral. E un fel de : am curaj în orice. Nu mi-e teamă să înfrunt priviri, mirari, reacţii, vorbe…Am aceeaşi atitudine şi cand trec pe lângă oameni singuri şi când intru în mijlocul grupurilor..Isc adesea comentarii. Unele spuse cu voce tare , dar cel mai adesea şoptite, înfundate…Se aud chicoteli după trecerea mea. Femeile şi tinerii chicotesc cel mai mult. ( tinerii când au şi câte o puştoaică în grup…). Poate că par nebună! Sau poate că femeile au un al 6-lea simţ care le transmite ceva ce nu le poate lăsa indiferente .
Zâmbetul meu o fi nelumesc, arian…..acum îmi zâmbesc mie!
Ideea e că am observat că un om atent atrage atenţia instantaneu.
Nu poate trece neobservat.
Am văzut asta şi când am fost îmbrăcată elegant, luxos chiar, şi când mi-am tras pe mine o pereche de blugi şi un tricou.
Pun în balanţă şi faptul că oriunde ies sunt atentă la felul cum stau lucrurile pe mine indiferent de calitate sau mesaj……poate fi o consecinţă a reacţiilor….
Şi arăt bine, după standardele sociale, sunt ceea ce se cheamă o femeie bună!!
Ideea este că sunt în centrul atenţiei la rândul meu…nevoit!
Şi ceea ce e interesant e că nu mă preocupă înţelesul comentariilor, cantitatea şi conotaţia acestora.. Când eram atentă parţial, prindeam bucăţi de reacţii şi începeam să le interpretez şi să le decodific creîndu-mi singură un sentiment de nesiguranţă.
Acum nu. În clipa în care trec, am trecut. Se deschide altă secvenţă. Alţi oameni, alte sunete.
E ca şi cum s-ar fi deschis marea şi eu trec mai departe fără să interpretez sunetul valului care se închide în spatele meu cu oftat.
Şi…mergând aşa….printr-un parc….am înlemnit. La propriu. Nu am mai putut să fac nici un pas. Doi ochi negrii , intenşi cum nu mai văzusem m-au pironit pur şi simplu. Nu vedeam decât acei ochi şi o umbră masculină la câţiva paşi de mine ce se desprindea dintr-un grup.
Mă vedeam oprită, dar nu puteam să continui să merg.. Eram toată o emoţie nouă pe care o primeam din plin şi în minte şi în inimă simultan. Aşteptam să se întâmple ceva. Nu îmi era teamă!
-Bună, frumoasa mea!
-Bună! M-ai electrocutat. Nu am putut pleca de aici…
-Hai!
-Hmmm, Hai!
Ne-am luat de mână şi am plecat.
Nu ştiu spre ce, nu ştiu spre unde.
Eram atentă la cadenţa paşilor noştrii. La zgomotul făcut pe asfalt, la respiraţia mea ce se accelera….
Eu aveam pantofi aurii, el avea adidaşi albi, clasici, mari….zâmbesc! prejudecăţi? Mă fascinau paşii noştrii simultani.
Nu am vorbit nimic.
Eram legaţi de acest ritm şi de o mănă. Mâna mea dreaptă în mâna lui stângă.. ne ardeam reciproc. Mâna mea stângă era îngheţată. Parcă nici nu ştiam ce să fac cu ea. Îmi atârna inutilă.
Mă întrebam de ce nu vorbim, dar mie nu îmi venea să scot nici un sunet.
Mâna lui era mare, mult mai mare decât a mea şi asta îmi era suficient. Mare şi puternică. Mă strângea tare, aproape mă durea. Dar era bine.
Era înalt. Îi ajungeam pâna la umăr. Mă vedeam mică în comparaţie, o copilă, protejată. Şi… nu mai vedeam oamenii, nu mai auzeam sunetele. Realitatea mea se focalizase pe altă realitate. Decupam viaţa. Mâncam viaţa ca pe un swandwich în straturi!
Am ieşit din parc fără să ne spunem nici un cuvânt. Era cald, abia trecuse de amiază. Am ajuns în dreptul unei maşini, nici veche, nici nouă, verde. Nu ştiu marca ..dar parca asta conta?
A apăsat pe telecomanda unor chei, din mâna liberă de na mea , mi-a deschis portiera şi m-a invitat să intru.
Cu greu am putut să îmi stăpânesc un strigăt….şi am reuşit numai ţinându-mi respiraţia. Era tot ce visasem o viaţă cu privire la imaginea ideală a bărbatului, a frumuseţii masculine: înalt, frumos dur, sexy, masculin, haiduc, brunet, cu părul puţin în vânt, rebel, atletic, puternic.
Părea desprins din reclamele cu ţigări străine de pe vremea când se difuzau.
Nu zâmbea, doar mă ţintuia cu privirea ce-mi părea rece de atâta siguranţă.
Am urcat. S-a aşezat la volan.
Mirosea a scorţişoară şi tutun, dar mai mult a scorţioşoară.. Mirosul meu preferat! O clipă mi-a săltat gândul: de unde ştia? …şi spontan mi-a venit să îmi dau drumul la fantezie şi să creez imediat povestea care să mă învăluie şi mai mult….că el mă ştie, mă ştia de mult..m-a mai vazut…m-a urmărit….mă dorea dintotdeauna…..etc, dar nu, mi-am scuturat cârlionţii şi m-am întors decisă în realitate. Toată viaţa am trăit în şi din iluzii şi am suferit! Nu există trecut, viitor şi poveşti! Există acum! Acum trăiesc asta fără şcenariu şi planuri.
A zâmbit prima dată când mi-a văzut scuturatul de bucle! Dumnezeiesc diabolic bărbat!
Am salivat. Toate simţurile mele de femeie vie mi s-au activat. I-am simţit mirosul şi mi-a venit aproape rău. L-am privit altfel, aplecându-mă spre el…ca o fiară în călduri. L-am văzut cum se înfioară sub privirea mea, sub unda mea de poftă. Pupilele cu care mă pironea constant s-au dilatat instantaneu. Mi-a luat mâna dreaptă şi mi-a pus-o direct pe bărbăţia lui care stătea să explodeze în blugi. Era atâta tărie şi vibraţie încât am retras mâna ca arsă însoţită de un ţipăt, un amestec de spaimă şi uimire şi bucurie şi …
A râs! Atât de masculin, atât de senin, atât de grav!
În tot timpul ăsta conducea parcă din instinct pentru că nu îşi lua ochii de la mine decât bucăţi de secunde…
Nu ştiu unde urma să ajungem, dar voiam să ajungem. Îl voiam!
M-a ciupit de sânul drept, apucându-mi direct sfârcul. M-a durut. M-am strâmbat. Nu era nimic senzual. Dar era atât de viu. De natural.
A oprit maşina undeva în faţa unui bloc turn. Urât, adică normal pentru cartierele noastre înghesuite şi vechi.A parcat în grabă…ca şi cum nu ar fi vrut să mă piardă mult din ochi. A ieşit din maşină. Mi-a deschis portiera şi am auzit acelaşi “Hai!” în timp ce aproape mă trăgea afară din maşină. M-a luat de talie tot cu braţul stâng şi m-a condus spre intrarea în bloc, apoi în lift. În lift m-a luat în braţe şi m-a ridicat ca pe un copil mic.Apoi m-a coborât în dreptul ochilor lui şi m-a ţinut aşa în echilibru respirându-mi respiraţia. L-am încolăcit instinctiv cu picioarele şi m-am pierdut în privirea lui fără nici un gest suplimentar. Mă hipnotizase omul ăsta! Simţeam cum explodez în interior, era în mine o tensiune nelumească, valuri de emoţie şi sânge…..dorinţă, atâta dorintă! Îmi ardeau organele genitale, sânii, urechile, obrajii..eram o rană vie pulsând.
Liftul a oprit brusc. Era să ne dărâme. Am râs amândoi. Părea şi nu părea joacă. Era tensiune erotică pură, nici un pic de stress.
Am intrat într-o casă…avea chei.. M-a coborât din braţe într-un dormitor. Dar nu vedeam ansamblul, îl vedeam numai şi numai pe el şi îl doream.. Nu mă mai interesa ce vrea el. I-am pus mâna în locul de unde o retrăsesem cu spaimă în maşină şi m-a ars. S-a scuturat ca şi cum ar fi trecut un fulger prin el. Şi de aici a început războiul. Animalic şi carnal. Cine pe cine atinge mai mult, cine pe cine dezbracă mai repede trăgând de haine, de nasturi de fibre… Eram o fiară!! Era un animal!! Era amestec de energie masculină şi sevă feminină încât putea să erupă lumea! Atunci am devenit FEMEIE! Pentru că abia atunci am simţit născând în mine viaţa. Artificii, scântei fiecare atingere, fiecare iluzie de atingere.. mă durea fiecare particică de piele. Păream rană vie, dar îl doream însutit…cu cât întarzia în mângâieri şi frământări. Aveam impresia că trebuie să intre tot, tot, tot, voiam să mă deschid rupându-mă în două, îmi venea să trag de mine ca să îi dau voie să vină.
Am murit şi am renăscut continuu de nenumărate ori, eram numai carne, plăcere, gust, miros, sunete ireale. Am murit împreună şi în explozia finală şi…nu mai ştiu nimic.
Am adormit.
Nu ştiu cât am dormit. Era noapte când am făcut ochi. Eram singură. Singură şi goală într-un pat străin, într-o casă străină, într-o lume străină, în lume!. Am deschis ochii mari şi am zâmbit! Nu mă incerca nici un sentiment de frică sau de vină! Moralitatea murise în naturaleţe! Am mirosit pernele si am luat direct în piept mirosurile noastre amestecate. Le-am văzut împletindu-se aproape vii…iar şi iar poveşti…ce uşor cazi în poveşti…ce ispititor….iar mi-am scuturat iar, ridicată într-un cot, buclele răvăşite acum. Fără iluzii , fără poveşti.
Exact în clipa aia m-a atras râsul lui din uşă. Îi plăcea gestul meu!
Am răs şi eu.
- Frumoasa mea….te mai vreau…..S-a întins pe marginea patului, la picioarele mele şi a început să mă sărute aşa cum nimeni niciodată nici măcar nu işi poate imagina, fiecare milimetru , fiecare loc ascuns privirii, fiecare secret. Mă devora, mă sorbea, mă adulmeca , mă frământa şi mă alinta cu genele, cu mâinile cu pielea, cu gustul…..
Printre senzaţii greu de descris şi suportat îmi spuneam că aşa ceva nu există!nu există! Nu există! Ba da! Doar aşa ceva există! În câtă minciună putem să trăim!
Am facut în sfârşit dragoste! Nu mai era nimic animalic, nimic dur, nimic nebunesc. Asta era o poveste! Prima poveste! Ne-am mângâiat şi ne-am dăruit unul celuilalt cu atâta blândeţe, cu atâta drăgălăşenie, cu atâta inocenţă şi umilinţă….numai şi numai cu iubire…..
Voiam să mor! În clipa aceea voiam să mor! Nu mai simţisem niciodată aşa ceva şi eram conştientă că era irepetabil. Unde mai era rostul? În ce?! Simţeam că toate celulele din mine îl iubesc, că e născut să mă întâlnească, că sunt născută să mă las respirată. Că mă naşte! râdeam şi plângeam…şi în ochii lui erau lacrimi şi stele. Şi cum mă privea şi cum ….mereu, mereu ca un râu, ca un val……
L-am ţinut aşa…în mine, pe mine, în braţele mele, la pieptul meu până a adormit. De data asta a adormit el. Şi cât mă bucuram că e acolo.Şi cât sufeream că e ! Greu şi viu. Adormit şi al meu. Că nu pleaca. Îmi curgeau lacrimile fără noimă şi fără motiv.. ca un râu….Îmi udam naşterea şi moartea! Eram FEMEIA.
Ştiam că aşa ceva nu se va mai repeta. Nu avea cum. Dacă nu eram culcată şi cu greutatea dragă pe mine mi-aş fi scuturat capul să alung iar gândul, definitiv…să mai stau puţin în dor….dar iluziile nu-mi mai erau hrană.
L-am împins uşor într-o parte, i-am sărutat talpa piciorului (ca să şchiopăteze nichitian!) şi am mers să caut o baie. Am făcut un duş.. aproape mecanic, eu şi cu lacrimile mele …m-am îmbrăcat şi..cu părul ud, fără şuviţe cârlionţate, am ieşit în stradă,în lume.
Era aproape dimineaţă, se îngânau luminile cu umbrele..şoaptele cu tăcerile…Aerul rece mi-a arătat că exist! Era frig pe pielea mea….mă durea rău tot…piele, suflet, gând…cuvânt….curgeam sânge . Eram zgâriată rău undeva pe braţ…vânătă…Am zâmbit complice…am urme…a fost real…sunt vânătă! O să-l mai am în şi cu mine încă câteva zile…..şi nu e iluzie, nu e vis….Lacrimile mi s-au oprit brusc odată cu primul pas spre casă şi cu o prima rază a soarelui.
Eram cu adevărat fericită!
Viaţa îţi oferă chiar mai mult decât îţi poţi imagina, important e să fii atent şi deschis…gol de alţii ….şi gata să te laşi dus de valul existenţei.
Romanele normale ar fi putut continua la nesfârşit, ar fi stors lacrimi sau ar fi pus probleme. Dar ăsta nu este un roman. Nu e ceva cu nume. Dacă ar fi făcut parte din volumul de poezii al Coreisand ar fi fost PoeVIE!
Ea putea ajunge acasă şi ar fi visat nopţi întregi la întamplarea incredibilă pe care a trait-o, ar fi tânjit dupâ ea, ar fi regretat că a plecat, ar fi căutat de nebună casa de unde plecase…ar fi condimentat, ar fi stropit cu parfum de aşteptare etc;
El s-ar fi trezit singur şi constatând plecarea ei ar fi răbufnit ca un taur, ar fi spart tot în casă sau ar fi alergat de nebun pe străzi să o caute…ar fi întors lumea pe toate feţele să dea de ea…şi-ar fi gasit-o, sau nu…ar fi renunţat s-ar fi însurat sau sinucis……ar fi scris un jurnal sau un roman..ar fi devenit ucigaş în serie….ea s-ar fi călugărit din vină morală fiind căsătorită sau ar fi născut un copil pe care i l-ar putea arăta când era mare sau nu….of…erau amândoi bolnavi de sida fără să ştie sau s-ar fi sinucis simultan fără să ştie niciunul. Daţi oricare din voi un final şi este perfect valabil!
Complicaţi oricât şi devine credibil!
Dar viaţa e atât de simplă!
Nu condimentez nimic! Când am plecat am plecat conştientă că sunt mai frumoasă, mai tânără, mai vie şi mai fericită …şi că viaţa mă aşteaptă afară!
Nu aveam ce să mai adaug!
A fost total!
Nu aveam de ce să mai stau sau să îl mai caut. Şi eu şi el am murit în acea împreunare. Orice elastic întins peste limite cedează şi se rupe. Orice revedere ar fi fost sub nivelul ăsteia. Ne-am fi ucis unul pe celălalt pe când aşa….am fost amândoi dumnezei şi copii.
Şi azi, acum şi aici , mi se poate întâmpla o nouă minune. Şi mie, şi lui! De ce să i-o refuz? Ar însemna că celulele mele au fost ipocrite când l-au iubit până în nucleu….până la anulare.
E darul meu pentru viaţa lui.
E sărutul meu de fericire! Şi eu..eu mă iubesc şi mai mult datorită lui şi sunt fericită că trăiesc! Fericirea mea e în clipa asta cu mine! Si nu are nume!
Viaţa nu are nume!
de Cora Sand