Minciună în oglindă
Clara nu mai era cine fusese. Aşa cum nimeni şi nimic nu este defiitiv. S-a schimbat al naibi de mult şi nici măcar nu ştie dacă-i place în pielea ei actuală. Şi-a dorit tot timpul să fie altceva, să fie unică, specială, perfectă. Visa nopţi întregi la clipele în care uitându-se în oglindă s-ar fi îndrăgostit de imaginea ei. La momentul în care ar fi dansat goală prin casă în aşteptarea poveştii. Era convinsă că povestea nu putea să înceapă fără acel cadru ideal, de perfecţiune, de minunăţie. Şi povestea ar fi venit cu siguranţă pentru că minunile atrag minuni. Nu se putea uita în oglindă fără să înceapă să plângă. Şi nu pentru că nu era frumoasă, era, ci pentru că nu era cea mai frumoasă femeie din lume, pentru că întotdeauna era alta care o întrecea. Fie avea sâni mai frumoşi, mai apetisanţi, mai bogaţi, fie ochii aveau o nuanţă mai misterioaă, fie buzele se arcuiau mai senzual iar nasul era mai obraznic. Şi părul , ah părul era mai bogat, mai rebel, mai special al altora. Ce să mai vorbim de talie, de picioare, de mânuţe. E clar că va fi nefericită toată viaţa şi că nu va avea şansa să se împlinească în poveste. Pentru că Alesul ar fi găsit înainte una dintre acele minunăţii ale naturii care erau sortite s-o complexeze pe veci.
Din acest motiv a învăţat să mintă. Minţea continuu. Viaţa ei devenise o miciună în care începuse să creadă şi ea. Pentru că minţea că e veselă, minţea că e împlinită, că e fericită, că are tot ce-şi doreşte. Şi mai ales minţea că e frumoasă. Şi culmea e că erau mulţi cei minţiţi.
Se întreba adesea oare cum acceptă oamenii atât de uşor să se lase minţiţi. Ajunsese să nu mai facă eforturi în minciună. Venea de la sine. Cu naturaleţe. Toţi cei minţiţi erau atraşi ca fluturii de lumină. Îşi spunea că probabil, minciuna cuprinde ceva magic care atrage, hipnotizează. Pentru că altfel nu putea înţelege cum acei misterioşi şi intangibili frumoşi roiau numai în jurul ei.
Era clar. Trebuia să facă ceva. Să se schimbe. Să se pregătească pentru poveste.
A minţit din nou când a cerut bani pentru supravieţuire. Avea suficienţi. Avea nevoie de bani pentru a se schimba, pentru a se opera, pentru a lua de la toate acele femei tot ce aveau ele mai de preţ. Şi a le folosi în marea provocare.
A găsit chirurgul care i-a accept toate pretenţile. Greu l-a găsit.
A găsit şi averea de care avea nevoie, de la unul dintre cei minţiţi continuu, şi fără speranţă.
A făcut-o. Fără nici o spaimă. Cu cel mai adânc zâmbet.
Acum stă între bandaje şi fire, între tuburi şi alifii şi aşteaptă minunea. Cei minţiţi o mai caută din când în când la telefon, dar nu poate vorbi.Şi nici nu vrea să vorbească cu ei, pentru că nu ştie ce să mai mintă.
Chirurgul râde de câte ori o vede şi o încurajează.
Norocul ei că au apărut pe lume scriitorii şi romanele care îi alimentează continuu dorul de poveste. Mănâncă volum după volum, râde şi plânge. Zboară şi se târăşte. Ştie ce replici va folosi fără să mai fie nevoie să mintă. Va pune tot adevărul din lume în fiecare cuvânt. Va cuceri prin sinceritate. Nu va mai trebui să fie altcineva. Va fii ea însăşi. Pentru totdeauna. Şi va fi capabilă să se dăruiască definitiv.
A sosit ziua cea mare.
Bandajele au fost zvârlite cât colo.Lumiile aprinse.
Se căuta în disperare o oglindă, mai multe oglinzi, nenumărate oglinzi.
Zâmbea.
Şi zâmbetul s-a transformat în hotot de râs, apoi în plâns adânc, sfâşietor, nelumesc. Era aşa cum îşi dorise. Cu ochii Mirunei, cu buzele Ancăi, cu nasul Aidei. Era o păpuşă. Numai că ochii chirurgului erau reci. Iar ea nu mai simţea nevoia să mintă pentru a-i îndulcii privirea. Simţea nevoia să fugă din spital, să se ascundă la ea acasă şi să-şi cumpere oglinzi, multe oglinzi. Oglinzi care să o arate aşa cum este. Aşa cum merita să fie. A cumpărat oglinzi, a cumpărat lumini... Era mulţumită. Râdea, plăngea, dansa, zbura în acelaşi timp.Au trecut zile şi nopţi. Nopţi şi zile. Cine mai şie... Numai că povestea nu se născuse pâna atunci şi nici nu dădea vre-un semn de naştere. Trebuia să-şi cheme prietenii. Să-i uimească., să-i confirme minunea. A dat o petrecere de zile mari. La care a invitat-o şi pe Miruna, şi pe Anca si pe Aida. Şi i-a invitat pe toţi acei nenumăraţi, minţiţi. Au venit toţi, mai ales pentru că ştiau că li se pregăteşte o mare surpriză. Au venit la ora stabilită şi sau aşezat cuminţi pe canapele, pe scaune, pe jos. Dar nu spuneau nimic. Şi nu păreau nici muţi de uimire. Era o linişte apăsătoare. Iar Clara nu spunea nimic. Pentru că acum I se cuveanea să I se adreseze toată lumea. Pentru că acum putea fi în centrul atenţiei fără să mintă. Tăcea şi zâmbea misterios. Zâmbea cu gura Ancăi, privea cu ochii Mirunei şi mişca din frumoul năsuc al Aidei.
Cutremurul s-a produs însă în momentl în care, nu se ştie prin ce întâmplare a sosit Alesul. Alesul pe care îl ştia numai ea, din cărţi, din reviste, de la televizor. Alesul pentru care se pregătise decorul de poveste. Nu ştia cum a fost invitat la petrecere. Nici nu visa că minunea se va întâmpla aşa de repede.
Şi mai mult decât atât. Era cu un buchet de flori minunate. Erau florile ei preferate. Şi mirosea a parfumul ei preferat pentru bărbaţi. Şi părea coborât dintr-un catalog de modă după cum era îmbrăcat. Primul lui cuvânt, când a intrat în casă a fost.:Clara!?
- Am ceva pentru Clara.
Clara a zburat spre el.
- Bună, sunt Clara.
Ochii lui au privit-o uimit. Zâmbetul I-a îngheţat pe faţă. Ochii I s-au încruntat. Vocea I s-a gâtuit
-Minţi! M inţi!, Minţi!
A aruncat florile şi–a fugit.
Probabil înapoi în revistă, în cărţi, la televizor, în cataloage de modă.
Clara nu mai era cine fusese. Oglinda nu a minţit nici o clipă.
Postări
