FUGA DIN MAR

Ştiude ce femeia nu poate fi gând curat sau unic

De ce nu poate fi icoană, ci idol ( Maria nu e femeie, e naşterea!)

Câtă viaţă are în ea

odată cu naşterea

ştie doar Dumnezeu

şi ispita!

Nu se poate naşte fără păcat.

Fără terfelire,

fără abandonare,

fără ipocrizie.

Blestem înainte de creaţie!

Nesiguranţă.

Dacă ar fi fost sigur EL ar fi facut-o din tină pură, nu dintr-o coastă la mâna a doua.

Şi n-a fost suficientă identitatea de mai apoi

Trebuia confirmată şi prin îndemn.

Ce şansă mai am eu,

la ani lumină,

să nasc începutul?

În poezie, numai în poezie sunt cinstită până la capăt.

Aici şi când încerc să mint sunt purificată fără de ştire, prin refuz.

Când nu sunt în adânc, nu am cuvinte.

Mă refuză numirea.

Poate că aici mai exista o şansa, cea de a-mi spăla păcatele nechemate în care m-am complacut, adesea, din oboseala sfinţeniei dorite mereu, nesortite…

Cât te urăsc!

Eşti singura şansă!

Sunt îngrozită de clipele în care mi se deschid nişte adevăruri

.Un poet spunea că”boala lui se numeşte cântecul” şi e însurat!

Dar eu,

eu, care sunt amanta aceluiaşi,

în ce coşmar mă învârt?

Să fii amanta poeziei,

ce e şi ea femeie,

si să vrei să o faci…!

Încurcate cărările…

Ce crede Dumnezeu despre mine e dureros şi hilar.

Nu are dreptul să mă judece daca m-a turnat într-un aluat predestinat ispitei.

Şi eu, mereu, să inventez alt rug… tot pentru mine şi alte şi alte jertfe…

Cu Dumnezeu aş sta cinstit la vorbe. Cu capul plecat dintr-un bun simţ moştenit , dar cu ochii la cer,

la ochii lui de cer…

L-aş certa din priviri, printre lacrimi, cu dragostea mea de mamă tânără şi cu setea amantei de-nceput.

De ce eu?

De ce şi eu?

De ce numai eu?

De ce nu şi eu?

De mi-ar răspunde, orice, oricum, aş pleca ochii şi-aş accepta să plec

Acum.

Mă enervează din ce în ce mai des bărbaţii,

cei care nu există,

dar şi cei ce se dau a fi.

Cei lipsă se bat cu pumnii în piept.

Adevaraţii sunt reali doar în propriile vise…

şi noi, carne de tun,

păcat curat,

sa plângem pe umărul lui Dumnezeu că ni i-a dat ca să aibă motiv să ne-alunge.

Ca să inventeze vina?

Bărbate, când ai devenit pierdut şi misogin?

Când ai muşcat din măr

sau când ţi-ai numărat coastele şi ţi-au ieşit lipsă?

În fiecare femeie joacă o herghelie de pofte .

Eu mă declar ispita cuvântului.,

gheişa.

Pot să-I fac prunci,

să-I dansez şi să-I fac de mâncare…

“Construieşte-te pe tine însuţi”

Pot să-ncep cu scoaterea coastei?

Pot să dau coasta mea primului bărbat?

Ce fel de femeie mai sunt şi eu?

Una care plânge dupa prăpastie!.

Vrea carne şi duh la micul dejun,

.Cuvânt –necuvânt pe gand.

Nu intru în tipare.

Numeşte-mă din nou să-mi împac îngerul şi demonul

, să pot să-mi nasc bărbatul.

Până şi şarpele năpârleşte.

Numai ce nu se cunoaşte din mine creşte invers

spre centrul marginilor.

Nu e uşor să te vezi ,

să te laşi văzută.

Să te dai.

Orgiile,

balele,

cioburile,

bucaţile de iluzii,

notele de plată…

şi tu să nu fii ca şi cum n-ai fi fost deloc

Şi să fii doar ca să naşti.

Punct.

De ce nu , mama cuvântului, ca fugă ?

Sunt prea crudă?

Mi-e sete de neodihnă.

Când sunt, mă mint cu viaţa.

Mai ales dimineaţa când ,

câte un soare ,

mă răsare.

Noaptea cern nelinişti la-ntâmplare.

În mine am găsit loc pentru toate femeile

. Vom valora cât un bărbat născător?

Cuvântul nu mă refuz

decât când e singur.

Doar încă o femeie ratată să nu fiu….

Nu şi de EL

Visez anotimpuri străine

ce mă resping,

redându-mă.

Ce se ştie despre mine

E nimic definitiv şi închis.

Mai beau nectar de iluzii

Şi cânt pe-nţelesul lor.

Încreşte-mă ,

Înspre

Întot

Să mă dau umbrei cuvântului ca să văd?

Are vre-un sens?

Vreau să mă dau cuvântului în scris,

Să-l fac să ţipe!

Bărbţii au obsesia haremului.

Femeile,

a Unicului.

Cine spirit?

Cine materie?

Cine grec?

M-am trezit cu neodihna.

Îngerii ştiu.

Al meu mai plânge pe umăr.

BARBAT, copac frumos,

cu flori ,

cu frunze şi cu vânător

,Eu pot rodi în patru colţuri?

Dacă aş fi doar una, m-aş înţelege cu mine într-un anumit târziu, sau m-aş pierde cuminte.

Dar toate drumurile duc la Roma.

Pietruite cerurile mele şi arse urmele din palme…

Nu vreau să-mi vindec dorinţele crude

.Cel mai greu e de pansat inima cu busuioc.

Nu mă întreabă nimeni dacă vreau hainele împăratului,

Jocul ielelor,

Chipul zburătorului,

Iarba pământului…

Cu un pas înainte,

pe urmele mele,

trec pe langa mine ,

necunoscutul.

Mă ostoiesc să devin inima inimii mele.

Bun este tot ce vine la vreme.

Cine spune care clipă-I de faţă?

Care-I plecată

şi care stă să vină?

Cine joacă-I de vină!

Ştii să-mi şopteşti necuvântul?

Nu mai am răbdare să fiu

Şi se pedepseşte cu toatele deodată!

Ştiu cum se pritoceşte viaţa/ îmi scapă doar numirea

Nu pot mima clipa

Nici când stă

Nici când se uită

Mai plec puţin şi esenţial

.Cu cât se vlaguişte ziua întâi,

Voi trai in sens invers

.Singură

La capat de pod

Între ceea ce sunt

Şi ceea ce nu pot înţelege

Mai mor dinadins.