OGLINZI PARALELE

Suntem oglinzi paralele.
Oglinzile paralele se reproduc la infinit...reproduc infinitul.
Dar nimeni nu și-a pus vreodată întrebarea daca materialul din care sunt construite oglinzile influenteaza reflectarea, focalizarea.

Cunosc o fată frumoasă care ea insasi era o oglindă. Era oglinda Albei ca Zăpada. Oglinda fermecată, că prea le avea pe toate.
Dar era neîmplinită.. Deși știa ca e magică nu se putea pune în fața ei ca să se vadă întreagă , asa că a realizat că are nevoie de altă oglindă pentru asta și a început să se focalizeze pe oglinzile băieți.
Pentru că se știe că oglinzile fete sunt false din rivalitate.
Iși trimitea lumina peste tot pe unde putea, doar, doar va prinde o imagine reflectată și îi confirmă tot ceea ce știa deja. Sau poate că îi va arăta mult mai mult, că auzise ea în alte povești că anumite oglinzi te înfrumusețează...îți dau strălucire.
Nu e o noutate că există și oglinzi fermecate!
Faptul că ea era fermecată nu avea cum să nu fie un avantaj...că doar nu se întâlnesc așa, la toate colțurile....
Și... cine nu vrea să se privească în oglinda magică și să i se spuna ca e “cel mai, extra, nemai...”
Asa că își oferea cu generozitate și inocență de cristal, magia.
Evident ca nu oricui, unor aleși care îi răspundeau luminii sale cu intensitate de cristal.
Era construită toată din cristal, oglinda magică. Din cristal pur, pierdut din luna. Dar până și luna are nevoie de confirmare și de oglindă altfel nu ar ridica mările la ea ca să își vadă forma.
E plictisitor și fără rost să strălucești singură așa, în soare. Ce destin mai era și ăla, să fii magic și să nu ai cui indeplini vise?
Oglinzile bărbați din jurul ei erau pasagere.
Le citea imediat din colțuri și le întorcea spatele dupa o singură privire. Că era și mândră......Să fie asta un defetc? Să lase garda mai jos?
Nerabdarea, disperarea te face vulnerabil , dar ea nu avusese lecții de viață....Voia perfecțiune și suprapunere totală, și nu numai pentru ea....era cel mai neegoist obiect...voia să redea infinitului vizibilitate.
Și cum legea atracție functionează în tot universul , a dat din întâmplare peste o oglindă bărbat uimitoare, ce i-a tăiat respirația, asa, dintr-o dată. Era chiar oglinda bărbat pe care o visase din copilărie. Era mai mare....unică, specială , capabilă să o cuprindă toată toată! Chiar și materialul din care era făcută îi părea misterios, necunoscut....aproape ilicit. Iar misterul din jurul acestei oglinzi bărbat îi sporea nerăbdarea și îi creștea speranța și iluziile. E adevărat că dăduse peste ea din întâmplare, rătăcită din palatul ei , în locuri în care nu obișnuia să-și plimbe lumina, în cotloanele caselor moderne, dar chiar și acest lucru i se păru un semn de noroc și primenire. Minunea într-un asemenea loc e chiar o minune(minunile sunt minuni numai pe pământ, nu și în rai!) Iar ramele acesteia o scoteau de-a dreptul din minți...părea artă necunoscută.....puternică...., iar jocul de lumini și umbre din spatele pânzelor de paianjen adunate de atâta nemișcare au facut-o să vibreze necontrolat. Iar acea emoție nouă de o intensitate delirantă i-au proiectat un scop.TREBUIA să curețe acea oglindă bărbat, să ii redea strălucirea, să picure argint de lună și în ea că sigur îi era sete, să îi dea de la ea, ca oricum avea din belsug și avea atâta nevoie....avea pe ici pe colo ciobituri și zgârieturi, pete și umbre...Sigur erau urme de la marile bătălii.....oglinda –erou al ei spre infinit!
Așa și-a început treaba., cu toată dăruirea de care poate fi capabilă oglinda oglinzilor. Și-a cărat în spate descoperirea, deși era mult mai mare și mai grea decât ea....., dar ce nu face dragostea? Dărâmă munții se spune,stoarce luna de argint și fură soarelui lumina....
Ea nu știa decât din povești și din zâmbetul altor oglinzi perechi ce o sfidau în trecere. Dar zestrea cu care era dotată, magia, dorința, sacrificiul, îi întăreau puterile bărbătește.
Asa iși scoase oglinda-bărbat aleasa la lumină. Udă toată și zâmbitoare așeză oglinda bărbat pe soclu. O admiră ore întregi înainte de a se apuca de treaba.Apoi căută toate variantele posibile sau imposibile ca să îi redea strălucirea pe care doar neșansa nu i-o inflorise. Era minunea ei, descoperirea ei. Se putea oglindi și în același timp mândri. Era idealul. Iar cu idealul poți ieși peste tot în lume și poți zâmbi așa cum văzuse ea la perechile pasagere.
Așa că se străduia cu îndârjire să își termine cât mai curând treaba, să reașeze oglinda /bărbat /minune acolo de unde fusese smulsă de vicisitudinile sorții și să se așeze exact în fața ei cuminte, deschisă, luminoasă și să nască infinitul.
Munca nu i-a fost ușoară de loc, ba...dimpotrivă .Stergea într-o parte, dar tot rămâneau pete, umbre....puncte..., curața în altă parte, dar parcă se aburea prea ușor...în centru parcă era neuniform “argintul”, ceea ce îi punea mari semne de întrebare.....Dar nu ezita! Era fericită!
Uneori era uimită de reacția oglinzii bărbat care începuse să țina prelegeri despre utilitatea paienjenilor și farmecul pânzei de păianjen. Dar o asculta fascinată că părea ca îi dezvăluie mituri. Când s-a strâmbat prima data la lumina soarelui a crezut că e ea prea obosită sau murdară, că nu mai vede bine, că oglinda bărbat e însăși lumina..... Dar au fost reacții repetate ceea ce o lăsau adesea fără cuvinte.
Într-o zi chiar a deschis subiectul pe tema luminii. Și cum ea respira lumină ...aștepta cu nerăbdare. Dar a împietrit la replica oglinzii bărbat:” la naiba și cu lumina asta, pentru ce e nevoie de atâta lumină?” Ca să ce? Ca să fie nevoită apoi, sa fie la dispoziția oricui ? Sau să oglindească orice, florile, marea.....Asta necesită poziție verticală, stare de veghe, efortul de a te menține nezgâriată, vie mereu. Și oricum așa ceva nu există! Peste tot vezi tot mai des umbre. De ce să nu fii multumit cu ce ai?

Dupa o tăcere mormântală oglinda fată, retrasă în ea însăși, gândi prima dată cu ciudă : Cu păianjenii ca scuză era minunat ! Promitea universuri de lumini! Dar vegeta întru eternitate....Putea chiar să își plângă de mila, să dea vina pe soartă sau chiar putea să urască oglinzile născute sub zodie norocoasă care primiseră moșteniri. El era zeul neînțeles! Și îi era așa de bine....

Zeul neînțeles îi arunca raze reci în timp ce o vedea pierdută și nu făcea altceva decât să își șopteasca în barbă :” până la urmă cine este oglinda asta și care e treaba ei să complice lucrurile? Da...e din cristal, dar nu e meritul ei, e de la lună....strălucește orbitor, dar e obositoare..și pe el îl reflectă frumos..aici da, era ok...dar nu se gândea că nu vrea să fie oglindit chiar așa, mereu, mereu...asta nu știe și ea de pauză , de libertate de alegere? Și mai și vrea să îl scoată în lume, să îl arate, să îl prezinte, parcă el nu știe că lumea e falsă și mincinoasă și demnă de dispreț , ce e el maimuțoi sau ZEU? Sigur nu are nevoie de atâta lumină..Știu că în întuneric vezi mai bine decât în lumină!” și se întoarse pe partea cealaltă și adormi subit.

Topită în întuneric și în neînțelegeri găsi o întreagă filozofie în povestea lui cu văzutul mai bine în întuneric și se hotărî să îl creadă și să încerce și ea așa ceva. Măcar pentru un timp. Așa că nu mai lăsa loc luminii totale lângă ei.....trase draperii fine ca să filtreze tăria strălucirii și își continuă munca dar cu mult mai puțin entuziasm și speranță. Și asta pentru că trecuse ceva timp și ea tot nu știa daca e magică sau nu prin ochii lui. Era tot ce își dorea, acel moment unic de intimitate totală!
I-a arătat chiar și că e dispusă să reflecte în sensul lui și să realizeze o magie opusă ca polul nord.
Apoi îi trecu prin minte ideea antiinfinitului și tresării iar. Poate că vor reuși să creeze ceea ce nimeni nu a creat vreodata și din reflectarea lor atât de opusă să se creeze antiinfinitul. Iar noutatea unicității o atrăse și mai tare. Se trezi zâmbind.
A făcut eforturi supra lucitoare, dincolo de fizică, să se adapteze pe strălucirea lui mată. Să se întoarca cu spatele la lumină ca să înțeleagă penumbra. Până și Raiul avea un Purgatoriu ața că....
Dar nu îi ieșea așa de bine faza cu reflectarea trunchiată și ..pentru prima data în universul ei se produse un cutremur la țipătul ascuțit de oglinda bărbat ranită în ego: Nu e cine știe ce de capul tău dacă nici măcar asta nu știi!

Și vreo câteva răsărituri a stat ascuns zeul.

Fata a învățat ce este pedeapsa și s-a văzut oglinda curgătoare. Lacrimi ar spune Alba ca Zăpada....argintul din lună prelins la picioarele Zeului neînțeles.....

Devenise obișnuință să tacă și să curgă ....risipă magică și lacrimile astea!

Dar asumarea risipirii magiei ei nu o făcea mai fericită pe oglinda Zeu de Negru.

Într-o zi s-a ciobit singură într-un colț ca să îi semene. Dar Zeul nu avea ochii obișnuiti cu privirile înainte.. Nici cu privirea înapoi.Ci numai cu privitul în urmă....
Oglinzile magice nu sunt însa circulare...sunt plane și unispațiale. Așa că nu au cum să fie reflecții continue, întrepătrunderi, nu pot crea infinituri multiaxiale. Dar ea s-a gândit că ar fi o noua variantă de întelegere a misterului cosmic și a coborât de pe soclul din fața oglinzii bărbat și i s-a așezat cuminte la spate. În locul unde își găsi un loc nu era absolut nimic.
Ce putea fi în spatele unei oglinzi în afara unui amestec de mat și opac și nici ea nu mai putea reflecta pt ca îi acoperea sursa.
Stătea acolo și aștepta din cand în când acea privire pe care o văzuse în visul său din copilărie....și se îngălbenea cu dor de joc și viață. Visa la magie, lumină, zâmbet...naștere...
Într-o zi , una din acelea gereoase de iarnă, privirea oglinzii bărbat a trecut dincolo de ea. Se cam împietrise...dar nu devenise de cristal....semăna cu un cărbune...
Femeia oglindă a oftat iar, din cărbune se face diamantul, dacă ai un pic de vecie și destulă răbdare....
Dar din neatenție, spunea ea, sau din plictiseala lui probabilă , privirea a atins-o cu duritat și a spart-o fără remușcări.
“Nu mi-a făcut plăcere că te-am lovit!”
-“CERULE!!!!!!!!!!! Trebuia să îi și placă?
Și căzu fără suflare oglinda magică iar în cădere se rupse exact în două.
Dar numai cerul invocat cu atâta disperare putea să așeze cele doua cioburi paralel și...ce să vezi...un infinit cât toate infiniturile începu să răsară...și toată magia trecea dintr-o parte în alta urzind planuri de evoluție spre oglinzi circulare și infinituri multiaxiale.... Și în nașterea primului infinit magic a început să curga ceva argint rămas, spre lună!


Suntem oglinzi paralele. Ne întâlnim la orizont!