Noapte alba stele negre

Mereu am spus ca nu sunt suficient de matura pentru a scrie un roman. Ca ratacesc sporadic intre esenta si poezie.
Brusc am realizat ca am 39. 39 de ani. Ce reprezinta de fapt aceasta alaturare stiu toate femeile frumoase si vii care nu vor sa accepte trecerea timpului. Si asta le tine mereu intre lumi, mereu nedefinite , mereu aparent sigure.
Asta nu e autenticitate ! Oricata minte ai avea, oricat de frumos imbraci viata in iluzii in cuvinte in povesti in scenarii azi poate fii numai aici si cu toate cartile pe fata in fata propriei oglinzi.
Am 39 si abea acum am acceptat ca nu sunt o fetita. Abea azi stiu. Azi nu imi mai e frica de nimic! Nu e iluminare…m/as putea iluziona iar ca sa dau tenta cu iz de extraordinar momentului. A venit ata de simplu si de firesc incat ma uimeste linistea din mine. Mereu am functionat cu emotii cu scantei cu tensiuni …dramatic…pe muchie de cutit. Asta imi dadea zambetul viclea de special. Nici nu e special in acest moment. E atata liniste si totusi atata viata. Acum scriu si chiar scriu cu toata fiinta. Abea acum scriu cu toata fiinta. Pana acum am scris cu emotii , cu tremulr cu uimire dar nu cu toata fiinta…eu nu eram acolo…era cineva care imi dicta cuvinte stari asocieri. Si ma mandream cu talentul. Pentru ca e o asociere stranie si de efect. Acum nici macar nu sunt in stare sa evaluez . nu stiu daca ceea ce scrie e cu talent sau nu.Stiu ca am de gand sa public acest roman. Stiu ca va fi roman. Simt ca se incheaga in mine in clipa asta cuvintele cu o logica rece , fireasca, deodata si stiu ca voi fi in stare sa continui.
Acum simt pentru prima data ca povestile nu au loc in viata reala.Viata reala are clipe, momente si viata. Povestile au inceput si sfarsit…au continuitate au curgere. Viata se naste si moare in fiecare clipa. Astazi acum am inteles ca povestile au loc numai in povesti ca povestile au loc numai in minte. Mintea e singura nascocitoare de povesti. Povesti atat de bine scrise incat pot emotiona inimile. Dar inima e nascocitoare de viata nu de povesti. Asa ca pot sa rad pentru prima data ma simt senina si goala. Fara nici un fel de spaima de neimplinire. Pentru ca pur si simplu mi/am vazut inima. E ,maaare si cutrata ! E izvor de viata si e buna. Mintea mea e atat de perversa ca mi-a imbracata adesea inma in straie si stari diferite, confuze dramatice umilitoare…..e atat de complexa mintea mea ca s-a mascat in imima si m-a pacalit….m-a pacalit timp de 39. de 39 de ani ! Inima mea nu e ranita mintea mi-a spus de nenumarate ori ca am primit lovituri in plina figura ca am pete si rani supuroase ca am cicatrice ramase in urma atator intemperii si dezastre ale momentelor. Dar am o inima atat de fumoasa si de curata cum nu iti poate arata mintea. Pentru ca inima e simpla iar mintea nu e asa. Inima a fost atat de ascunsa incat nu au ajuns la ea povestile despre rani, povestile despre rani, ranile ranilor.
Hrana imimii reale e clipa, viata , trairea intensa in inima direct. Hrana mintii e povestea iluzia scenariul fantezia, trecutul si viitorul, planurile si universurile nemarginite…dumnezeu si ispita.Am o minte atat de satula incat adesea am simtit ca raman fara energie ca ma seaca ceva ..ca destinul e o telenovela si se naste spontan. Asa e…nu am stiut sa hranesc mintea cu ceea ce are nevoie si am confundat atat de mult planurile ca e in suflet ca e in inima ca trebuie sa actioneaz asa ca sa rezolv asa si sa simt asta ca trebuie sa simt asta si ca am dreptul la asta rad in hohote in linistea mea si imi pare o mare nebunie atat risipa si atata timp pierdut. Noroc ca timpul exista doar in minte si eu ma infig din ce in ce mai adanc in inima mea cu setea celui din desert.
Nimic nu e intamplator ! asta inca mai cred ! nu e din minte ! imi bate inima in doi timpi perceptibili. Am avut nevoie de toate labirinturile , conflictele cresterile si decaderile pentru a ajunge aici.
Barbatul meu e aici. Cu el sunt in conflict permanent de orgolii. Are o putere neinteleasa asupra mea prin logica pragmatica , seaca si limitativa. E un fel de aichido de reactii. Cu cat ma stimuleaza mai mult in minte , cu atat reactia mea e mai acerba…M/a dus in zone atat de joase, necunoscute mie incat nu ma pot recunoaste. Dar de aici marele farmec, de aici dependenta, lupta, puterea si energia conflictului e ca un drog viu. Si daca nu era asa eu nu imi realizam adevarata frumusete. Ma cramponam sa o cersesc la nesfarsit atat lui si oricartui om si oricarui barbat …..ostentantiv , valorile universal valabile recunoscute de cutuma …mi le exacerbam, mi le slefuiam, mi le poleiam ca sa imi fie recunoscute ca sa mi se recunoasca valoarea si puterea. Pentru ca inima mea nu era acolo decat prin intermediar. Si aveam nevoie de confirmari de surogatee de minciuna. Mintea se hraneste numai cu minciuna. Marea mea drama insa era puterea intuintiei. Vesnica intuitie imi dadea ghes spre nou spre altceva spre mereu cautare si implinire exemplara….Indefinibilul. Era vocea inimii mele cu caus la gura.
Barbatul meu a venit in viata mea banal.
Barbatul meu s/a trezit si ma intreaba ce fac. « iar scrii poezi de/ale tale ?/da, de fapt nu,e un fel de eseu, un inceput de roman. Ce bine e sa fii sincer de cristal. De ce nu incerci sa dormi. Maine iar vei fi in starea aia de ….Nu mi/e somn sunt mai treaza decat in muulte multe clipe..ani. Ce bate asa ? ce se aude ? e tastatura…unghiile. Pare ca bati cu ciocanul.Oare asa se aude ? oare cum aude urechia celuilalt ? mintea lui e alta. Cum pot eu sa ma lupt cu acest om cand el vede mereu altceva decat mine, simte mereu altfel, traieste mereu altfel. Gata. El a castigat aceasta lupta. Eu simt un parfum floral in nari si ma umplu de lacrimi. Stiu ca e o iluzie si imi laud mintea de armele ei perverse….
Afara tuna. Mereu am crezut ca vremea e ca mine. Dar acum nu sunt deloc in razboi cu mine. Acum sunt ca intr/o dimineata de primavara cu roua pe buze…rece dar nu deranjant, suficient numai cat sa ti se increteasca pielea. Ma mananca tantari si imi simt finetea pielii. Nu imi plac tantarii sunt invazivi si profitori. Copilul meu a venit de la tara, de la mama fostului meu sot. A venit strain , oarecum si l//am primit rece, neutru…nu rece. E uimit si nesigur. Poate ma condamna. Poate ma judeca. Dar nu simt mai mult de atat. Si nu ma prefac pentru ca nu am nici un scop si nici o dorinta. Ma opresc din scris si ma asez in pat. Am transpirat , sudoare rece, febrila. Nu imi e somn. Nu simt nevoia sa continui acum . stau . e asa de bine.
Nu am datat noaptea alba si am o unda de regret. Linstea mea de atunci a crescut, infloreste, si infloreste in scris. Nu stiu daca asta va fi romanul, dar se incheaga povesti in proza care spun ceva cu inima ….si scriu PoeVIE

ZIUA INTAI

M-aş iubi cu iubirea
O noapte.
Şi-aş naşte altă zi.

Prima si ultima oara - Osho

fragment din cartea Farmacie pentru suflet de Osho



Amintiti-va intotdeauna ca atunci cand suntei alaturi de cineva, aceasta ar putea fi ultima data. Nu va pierdeti timpul cu prostii; Nu creati conflicte si certuri pentru motive minore. Cand moartea se apropie, nimic altceva nu mai conteaza. Daca cineva face sau spune ceva care va enerveaza, amintiti-va de moarte. Ganditi-va ca acest om este pe punctul de a muri (sau dumneavoastra); ce mai conteaza atunci cuvintele sau faptele sale? Poate ca nici nu a avut intentia sa va enerveze; poate ca este doar interpretarea dumneavoastra. Din 100 de cazuri, 99 tin mai degraba de interpretarea personala.
Si nu uitati: cand va aflati alaturi de cineva, nu este vorba de cel pe care il stiati dinainte, caci totul se schimba. Nu poti intra in acelasi rau de doua ori si nu poti intalni aceeasi persoana de doua ori. Va puteti intalni cu tatal, mama, fratii, prietenii dumneavoastra, dar ei nu sunt aceeasi; s-au schimbat. Nimic nu ramane la fel. Si dumneavoastra v-ati schimbat, nu mai sunteti acelasi...
Daca veti tine minte aceste doua aspecte, iubirea va inflori mai usor in dumneavoastra.
Cand va intalniti cu cineva, faceti-o de parca ar fi prima oara cand va intalniti.
Faceti-o insa si ca si cum ar fi pentru ultima oara.
Si chiar asa stau lucrurile.
Daca veti avea aceasta perspectiva, acest mic moment al intalnirii va capata o semnificatie incredibil de profunda

Naştere-npăcat

Cine să mai corupă îngerii
Când înşişi nu se mai ating?
Aripi pe fluturi, torţele Olimpului,
numesc fecioare desculţe de ispite.
Zeii urmează eroi rătăciţi.

Când cerul coboară pe mare să meargă,
Cine să se mai creadă
şi să se nască-mpăcat?

MIR

Vin' părere de cu seară
pe la vară,
la fecioară.

să-i şopteşti
de după viaţă
doru-n pârg, dat în verdeaţă.

Miez de noapte,
pendelete,
pune-i jar pe sâni şi plete,

Şi de-o naşte-n zori lumină
Vino să-ţi dea TAINA-N CINĂ!

Iubirea şi magia simplităţii

Iubirea şi magia simplităţii

Fragment din “Enciclopedia naturistă a afrodiziacelor” de G.Bivolaru,
volumul 1, capitolul: Iubirea – cel mai puternic afrodiziac

Motto: Se pare că natura n-are alt scop decât de a le arunca
pe toate fiinţele unele în braţele altora şi de a le face să guste,
graţie transfigurării prin iubire, între două neanturi infinite,
beţia euforică a îmbrăţişării divine.

Trăim vieţi în grabă. Purtăm în noi „sinteze” de experienţe. Purtăm iubiri trecute, victorii şi înfrângeri. Dar când ne aducem aminte de dragoste, totul capătă o lumină vie, aparte, enigmatică.

E posibil să nu-ţi mai aminteşti ce-ai făcut acum trei ani, pe 7 ianuarie, dar îţi aminteşti cu siguranţă ziua în care ai întâlnit-o sau ziua în care el ţi-a spus că vrea să fiţi împreună… şi încep să ţi se perinde prin faţa ochilor tot felul de amănunte, care atunci te-au mişcat profund, iar acum, te fac să surâzi…

Dacă ai trăit o iubire profundă, fără îndoială că te-ai simţit frumos şi plin de forţă, că ai crezut într-o anume misiune încredinţată de destin numai ţie. După un timp, după ce iubirea a trecut prin câmpia dorinţelor tale şi a îndepărtat ultimele rămăşiţe ale egoismului, te-ai regăsit mai puternic, deşi, aparent, fără vreun punct de sprijin. Şi iubirea ta a devenit mai intensă, mai conştientă, mai încăpătoare…

Iubirea este constructivă şi creatoare, ea uneşte şi înalţă. E un principiu regenerator, e o substanţă care alchimizează tot ce e blazare, scepticism sau singurătate. Operele de artă, poeziile, muzica inspiratoare au în compoziţia lor nevăzută – dragoste. Ca şi noi, de altfel.

Iubirea este reală, e la fel de reală ca şi noi înşine. Ea nu e un concept intelectual steril, ci este o magie tainică a întregii noastre fiinţe. Atâta vreme cât nu e o întâmplare nici măcar cutezanţa unui singur fir de iarbă, faptul că undeva, cineva te iubeşte este cu atât mai mult un aspect demn de luat în seamă. Pentru că noi suntem pe Pământ mai ales pentru a manifesta din plin dragoste pentru cei care merită aceasta, şi înainte de toate, cel mai mult, pentru Dumnezeu.

Puţini ştiu că este cel mai uşor să te transformi prin iubire; ea rămâne singurul etalon cu care trebuie măsurat totul. Iubirea plenar împărtăşită, într-o infinitate de nuanţe şi forme, este menirea fiinţei noastre, atunci când merităm aceasta.

A iubi este cel mai simplu mod de a trăi pentru că este cel mai bun şi mai firesc. Aproape că nu trebuie să faci nimic altceva. Fiecare simte nevoia de a iubi, chiar înainte de a iubi pe cineva sau ceva anume. Acestei iubiri pure şi copleşitoare, mai devreme sau mai târziu, i se va răspunde.

Iubirea este cea care face ca oamenii să îşi caute perechea, să îşi îndeplinească visele. Ea naşte aspiraţia tainică a cunoaşterii de sine.

Dacă simţi că nu mai iubeşti, înseamnă că de fapt nu ai iubit niciodată sau că nu mai ştii să priveşti înăuntrul tău, unde iubirea există încă. Iubirea ştie însă că ceea ce este în minte este supus schimbării şi se poate uita sau pierde. Pe când ea, iubirea pură, copleşitoare, te face întotdeauna un învingător.

Iubirea există… pur şi simplu. Doar noi o simţim prin fiinţa iubită, prin clipele de bucurie; şi totuşi, ea nu are nevoie de toate acestea. Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită. Înainte de toate, iubirea nu cere, iubirea dăruieşte. E simplitate divină în acţiune şi trăire.

Dragostea e reflectarea pe pământ a iubirii cereşti, de aceea ea nu are hotare şi nici limite. Dacă ar cunoaşte timpul, dragostea ar fi o continuă clipă. Şi dacă ar cunoaşte spaţiul, locul ei ar fi în noi, căci, într-adevăr, suntem o chintesenţă a tot ce iubim.

Dacă există dragoste, ea este pretutindeni. Şi dacă e acum dragoste, ea poate fi, de acum înainte, pentru totdeauna.

Iubirea adevărată este un sentiment inefabil, copleşitor şi divin, care face cu putinţă, pentru acela (sau aceea) care o trăieşte plenar, să resimtă o inefabilă dilatare euforică a fiinţei sale şi, totodată, a câmpului conştiinţei, de la finit către infinit.

Iubirea este simţită intens de fiinţele umane sub forma unui sentiment unificator, profund euforic, copleşitor, nuanţat, moral-estetic.

Adevărata iubire este întotdeauna opusul egoismului şi ea se manifestă printr-o aspiraţie intensă şi dezinteresată, a celui care iubeşte, de a-şi revărsa întreaga afecţiune asupra obiectului iubirii, oricare ar fi acesta – o fiinţă umană de sex opus sau care ne atrage, un colectiv, o idee, o valoare sau o activitate. Faptul că manifestările iubirii sunt de o diversitate, practic, infinită, adesea diferite de la un om la altul, se datorează nuanţării acestui sentiment universal în cazul fiecărei fiinţe în parte, care este unică în felul său. Naşterea şi persistenţa acestui sentiment – profund unificator, euforic, divin şi beatific – şi dezvoltarea sa, atunci când el se manifestă în diverse moduri, de la o fiinţă umană la alta, în sfera individuală a acesteia, este intim legată de formarea şi cristalizarea personalităţii.

În fond, iubirea nu este altceva decât o modalitate oferită fiinţei umane, de a se apropia de Dumnezeu, dar şi un mijloc rapid de cunoaştere a realităţii divine. Acest aspect este exprimat într-un mod genial în lucrarea „Profetul” de Kahlin Gibran.
„Când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile ei sunt aparent grele şi prăpăstioase
Şi când vraja ei paradisiacă vă cuprinde cu aripile ei angelice, supuneţi-vă misterului ei
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar când iubirea transfiguratoare vă vorbeşte şi o simţiţi profundă şi divină, daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfarme visurile himerice, asemenea vântului de miază-noapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi (mult mai repede şi îmbătaţi de fericire), tot ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile (şi să vă distrugă cât mai repede micimile, răutăţile şi egoismul).
Precum ea vă ridică, îmbătaţi de bucurie, până la înălţimea voastră ideală, alintându-vă cu o dumnezeiască gingăşie ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui infinit al iubirii,
Tot la fel ea va răzbate ca o miraculoasă forţă purificatoare până când în adâncul rădăcinilor, zdruncinând încleştarea lor cu pământul
Asemenea snopilor de grâu, ea vă seceră, niciodată întâmplător,
Vă treieră pentru a vă descoji,
Vă vântură pentru a vă curăţa de pleavă,
Vă macină până la înălbirea făinii voastre,
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi, smeriţi, divini şi puri, ca apoi să vă hărăzească focului său, ca să puteţi deveni pâinea cea sfântă a nemuririi la ospăţul divin.
Toate acestea şi multe altele vi le va da cu prisosinţă iubirea, pentru ca astfel să vă puteţi cunoaşte pe deplin tainele inimii şi să deveniţi o parte din inima Vieţii Eterne din care izvorăşte, nesfârşită, iubirea.
Dar dacă, stăpâniţi de îndoială, egoism, meschinărie, suspiciune sau de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei, care permanent vi se dăruie ca voi să iubiţi,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi (fiind înfrânţi) goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce, rămânând închistaţi şi singuri, în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie, unde veţi plânge, dar nu cu toate lacrimile voastre, pe care vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia energia sa atotputernică, divină şi misterioasă decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea niciodată să fie stăpânită de cel sau cea căruia i se dăruie;
Fiindcă iubirii adevărate îi este de ajuns iubirea nesfârşită, sublimă şi transfiguratoare.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi „Creatorul este în inima mea”, ci mai degrabă „eu sunt acum topit de iubire în inima Creatorului”.
Şi să nu credeţi că vă puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă cu adevărat o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.
Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini prin totală iubire.
Dar dacă iubeşti şi trebuie totuşi să mai ai dorinţe, fie ca acestea să fie:
Să te topeşti îmbătat de iubire în tot şi să devii izvor de iubire divină, ce susurul în noapte-şi cântă;
Să cunoşti adeseori durerea prea marii duioşii;
Să fii rănit şi îmbătat de înţelegerea iubirii;
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te;
Să te trezeşti în zori, cu inima mereu înaripată şi să înalţi, plin de recunoştinţă, mulţumire pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti, copleşit de beatitudine, la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;
Să te întorci împăcat şi debordând de fericire acasă la ora amurgului,
Şi apoi să dormi înălţând în inimă o rugă pentru fiinţa iubită, iar pe buze să ai un cântec de laudă”.

Iubirea dintre două fiinţe umane de sex opus nu înseamnă doar fuziunea sexuală, care nu este decât un element (grosier, dar totuşi necesar) al acestui vast sentiment. Cu toate că în viaţa majorităţii oamenilor, noţiunea de „iubire” se limitează doar la acest aspect (al amorului fizic), totuşi, adevărata dragoste, intensă, durabilă şi profund transfiguratoare, aşa cum este ea privită de către marii înţelepţi, este un proces de aprofundare progresivă, de cristalizare şi edificare în domeniul comunicării afective şi inefabile şi al identificării empatice cu o anumită fiinţă umană de sex opus. Iniţial, putem simţi, în afară de afecţiune faţă de acea fiinţă, doar un fel de atracţie, inexplicabilă din punct de vedere raţional, însă, progresiv, descoperim că acea fiinţă ne completează afectiv, ne împlineşte şi ne polarizează pe toate planurile fiinţei noastre şi totodată ne face să ne simţim (şi să devenim) mult mai iubitori şi armonioşi. Astfel, prin transfigurare profundă şi adoraţie, putem atinge o fuziune complementară şi unificatoare cu fiinţa iubită pe toate nivelele (afectiv, mental, spiritual, şi, bineînţeles, fizic-sexual), această fuziune fiind sursa unei fericiri imense, autentice şi durabile.

NEAVUT

Sunt femeia
cu cea mai frumoasă împăcare
cu cel mai cuminte-nceput
cu cea mai plecată strigare
cu cel mai iubit
neavut

GLAS

Nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată!

Veşnic tânără
scăldată în părere
privirea-mi privea fără vedere.
până când în cale-mi apărui
Cu toate minunile întoarse.... si TU.
Azi,
dorul de dor
nu-l pot stinge cu toate spusele lumii.

Nu credeam să aflu a iubi vreodată!

Pe buzele

Rămâi cu mine până mai târziu
mă nasc spre seară cu peruci de gânduri.
iubită de mansarde pentru eunuci.
Pierdută la un cazino de rânduri

Îmi joci secundele la zar
Faci poţiuni bizare pe -ntâmplare
frunze de nuc, cucută şi lichenii
pisate-n vin
pe buzele durerii.

PENELOPA

Dintre toate întrebările, numai el îmi face poftă.
Îl degust în taina aşteptării,

pânza de vină
creste în razboi .

nu mă mai pot abtine, gust lumina .

de partea cealaltă a vieţii
mă deşir la apus.

Ca şi cum

Văzuţi de departe
suntem albi ca o foaie.

Scrie-te în mine,
Desluşeşte-te
până ce-ţi vei învăta viaţa
despre şansa-ntâmplării


-smochini trişti-
ca şi cum am fi fost scrişi.

Glaciar

Redevin carne crudă,
Sunt.
Nu mă prefac.
De- acum îmi va fi totdeauna frig
Auzi şi tu durerea zgribulindu-se?

Stă goală

Ea stă goală în adancul Lui
încă de dinaintea naşterii.

timpul s-a spart

Nimic din rest.

am ars demult
pe rug mimat
singuri în doi.

Divort în semne

Deşi toate semnele
sunt încă acolo
iluzia
îmi este necesară.

Unde să-mi strâng orele?

Cui să le dau la păstrare?

De dinainte de zori,
Lumina-n naştere moare.

Pe umãr

Mi-ai rămas pe umăr
ca o privire grea.

Te duc cu taină.
Sisif mã cunună
.
Sunt zâna cea rea ruptã din zâna cea bună.

Sunt luna coborâtă
pe ultima rază.

Sunt umbra zilelor ce mă retează.

Bucuria de a iubi - Osho

Atunci cand iubesti, esti plin de bucurie. Cand nu poti iubi, nu ai cum sa fii fericit. Bucuria este o functie a iubirii, o umbra a acesteia. Ea urmeaza pretutindeni iubirea.
De aceea, deschideti-va din ce in ce mai mult fata de iubire si veti deveni din ce in ce mai fericiti. Nu va trebui sa va intereseze daca iubirea va este returnata sau nu; acest lucru nu are nici cea mai mica importanta. Fericirea urmeaza pretutindeni iubirea, indiferent daca aceasta din urma este returnata sau nu sau daca celalalt ii raspunde cu aceeasi moneda. In aceasta consta rezultatul iubirii, in faptul ca valoarea ei este intrinseca. Ea nu depinde de raspunsul celuilalt, ci va apartine in intregime dumneavoastra. Nu conteaza nici pe cine iubiti: poate fi un caine, o pisica, o piatra sau un copac.
Asezati-va langa o stanca, cu o atitudine plina de iubire. Purtati un mic dialog. Sarutati piatra si asezati-va pe ea. Simtiti-va una cu ea, si dintr-o data veti simti un val de energie dublata de o bucurie imensa. POate ca nu piatra v-a raspuns la iubirea dumneavoastra - sau poate ca a facut-o, dar acest lucru nu are nici o importanta. Cert este ca iubirea dumneavoastra a generat acest val de fericire. Cine iubeste este fericit.
De intelegeti acest secret, puteti fi fericit 24 de ore pe zi. Daca sunteti plin de iubire timp de 24 de ore pe zi, fara sa mai depindeti de un obiect al iubirii, veti deveni din ce in ce mai independent, caci veti putea iubi fara ca cineva sa fie de fata. Veti putea iubi chiar si golul din jurul vostru. Chiar daca sunteti singur in camera, veti umple intreaga camera de iubirea voastra. Chiar daca va aflati intr-o inchisoare, o veti putea transforma instantaneu intr-un templu. In clipa in care o veti umple cu iubire, ea nu va mai fi o inchisoare. Invers, un templu poate deveni o inchisoare daca nu este umplut cu iubire.

fragment din cartea Farmacie pentru suflet de Osho

Lasã-mã

Te adulmec, te-amestec, te -nvãlui
Te trec prin tinã şi vinã
Dã-mã ţie luminã veninã
Lasã-mã sã vãd
Ce nu vezi!

Portret

Eşti pe sufletul meu
Povarã de zbor

TREAPTA

Lasã-mi zeii
Treaptã spre tine

ALEGERE

Dacã nu eşti tu,
E umbra ta
care mã ia

ANOTIMPURI

Goanã sãlbaticã
pe cãile gândului verde aprins
alb nescris
febrã în gând
Gheaţã
Pe cuvãnt
Te-am nãscut prea curând!

A.M

Am loc de tine
numai în oglinzi
Am timp de tine
numai în amintire
Am teamã
numai în iubire.

Târg

Îmi asum naşterea ta
Şi chinurile facerii
În schimbul cerului tãu,
bãnuit

Opţiune

Poţi alege
Între mine
Şi umbra mea
Între ea
Şi lumina lunii
Între podul palmei
Şi cãuşul mâinii

NU ALEG

Plouã
Şi nu cred
Vãd
Şi nu înţeleg
Râd
Şi nu aleg

CE MAINE>>>>

Te am şi te chem
Te chem şi nu te am
Şi ce .. mâine!

FAPT

Numai când zbor
Te vãd
Şi te cern

Teamã

Timpul s-a cuibărit în mine cu vine.
Mă ţine.
nu mai recunosc primul semn...
ţi-aş explica că nu sunt eu prin rugaciune intoarsa
intrebare:
inima din inima rasare?
cresc pleoape de sare
Prin iubire
sã nu mã cobori
În simţire
În zile…

PROPRIETATE

Nu ai de ce sã nu-mi aparţii
Eşti apropape de zi
Şi departe de noapte
Eşti pe gândul inimii mele
Şarpe

Tare de mult

Nu-ţi dau timpul meu
E trecut

Nu-ţi dau trupul meu
E avut

Nu-ţi dau gândul meu
E cuvânt pierdut
Tare de mult

JOC

Nu vreau sã mã ştii
Şi mi te dau
Toatã.