Scriu si traiesc PoeVie!

vineri, 20 noiembrie 2009

CORA SAND FRAME'S



In 2 decembrie e sigur. E sigur si locul, Hotel Novotel, Sala Paris. Si ora de incepere 18.30 .Sigura si editura, SEMNE, si echipa muzicieni, actori, regizori, fotografi, critici, prezentatori,pr-isti, it-isti.SE POT CONSEMNA SI PARTENERII SI SPONSORII. POT SA SE INSCRIE SI ALTII CA E LOC..SLAVA DOMNULUI!
Un biscuit, o maslina se gasesc.....
Numai identitatea autorului nu e sigura.
Cine e Cora Sand?
Voi stiti?

Lansare de carti , TEXT integral ,PUS IN SCENA DE REGIZOR CU NUME, ACTORI RENUMITI, MUZICIENI DE RASUNET, autor SECTIONAT!


CITIND COMENTARIILE CRISTINEI am realizat ca nu am stiut sa fac invitatii SPECIALE pentru TOTI cei care din intamplare sau din acel nimic neintamplator au dat de cuvintele mele. DRAGII MEI DRAGI..as fi onorata sa fiti la acest eveniment. Ma onorati oricum prin vizite.....va sunt recunoscatoare ca imi primiti darurile acestea efemere. Cu tot sufletul in palma......a dumneavoastra
CORA SAND

joi, 19 noiembrie 2009

NUMARATOAREA DREAPTA




De la 2 la 1 e cale de-o zi egala cu prima.
Îmi dai 1000 de nume de apoi
le ţin între zâmbete, sâmburi
Silabisind lin, încet, aproape pe gânduri

Nimic înainte să stiu nu a fost împlinit.
Privirile-mi coapte asteptau devenirea.

dupa calendar,
proscris
Trăiesc în cercuri ce cresc,
Trec din cerc în alt cerc
Şi-ţi spun că te pun
Pod
peste orice abis.

Bezna căderilor nemăsurate o vezi.

Vreau multele spre care tind,fara numar, mereu
neconcrete
Sunt un copac cu tot cerul în plete
Spaţiul şoptit dintre două note
legatura magnetica dintre cifre absente
Eu prima şi a doua , însăşi singurătatea.

Într-o mie de locuri cresc şi mă doare
De zvonuri plin mi-e sângele în zare

Tu, UNUL, vii şi pleci din revenire-n revenire,
Din doi in doua spre numire

Mă ai şi tot nu stii pe cine !


Vreau să te povestesc
Vreau 7, doar 7 minute curate,
Şi iubirea din lucruri,
Naşterea…
Cum nimeni nu a-ndrăznit să-mi arate .

Mai mult decât un vis în vis,
Prima sau ultima, totuna
Trează ca pruncul,
Roşie ca gura
muşcată de măr
flămandă ca ura
la ora din marginea ultimei zi
Stă inima-mi femeie-n faţa ta
şi-aşteaptă
Numaratoarea dreapta.

marți, 10 noiembrie 2009

CATRENE

I

Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi si zei.
Nu neaga, nu afirma. Dar vezi in ochii sai
Ca nimenea nu este mai trist si mai uman.

II

Nu mi-am facut vreodata din rugi sirag de perle
Ca sa-mi ascund noianul pacatelor cu ele.
Nu stiu daca exista o Mila sau Dreptate
Dar totusi, nu mi-e teama: curat am fost în toate.

III

Spun unii ca exista un Creator si zic
Ca pentru a distruge, fiinte a creat.
Fiindca sunt urâte? Dar cine-i vinovat?
Sau pentru ca-s frumoase? Nu mai pricep nimic.

IV

Natura cu-ale sale stihii si elemente,
Sofismul si-adevarul - îmi sunt indiferente.
Da-mi vin si-atinge harfa cu modulatii moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca si noi.

V

Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupei, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.

VI

Sunt clipe când îmi pare ca tot ce-a trebuit
Sa aflu despre lume, de mult am deslusit.
Dar stelele ma mustra tacut din patru zari:
"N-ai dezlegat nici una din marile întrebari".

VII

În aceasta seara vinul ma-nvata-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...

VIII

Renume de-ai sa capeti, hulit vei fii de vulg.
Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg,
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?

IX

Fii vesel, caci tristetea o sa dureze pururi.
Mereu aceleasi stele s-or învârti-n azururi.
Din caramizi facute din trupul tau, n-ai teama,
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seama.

X

Avui vestiti maestri. Facusem mari progrese.
Când mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar
Cu apa ce ia forma impusa de pahar
Si fumu-n care vântul naluci ciudate tese.

XI

Credinta si-ndoiala, eroare si-adevar,
Ca boaba unei spume, usoare sunt si goale.
Opaca sau bogata în irizari de cer,
Aceasta boaba-i chipul si tâlcul vietii tale.

XII

Atâta duiosie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Si-acum,
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?

XIII

Putina apa si putina pîine
Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.

XIV

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?

XV

Priveste cedrul mândru: atâtea brate are!
Dar nu ca sa cerseasca, ci ca s-adune soare.
Si limbi nenumarate au nuferii si crinii.
Vorbesc însa limbajul tacerii si-al luminii.

XVI

Da-mi cupa si ulciorul! Sa bem fermecatoare
Faptura plamadita din roua si eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe si ulcioare?

XVII

Sarmane om, nimica tu n-ai sa stii vreodata.
Nimic din ce-nconjoara aceasta ora trista.
Încearca sa-ti faci Raiul, promis de zei odata,
Aici, caci altul poate dincolo nu exista.

XVIII

Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi
Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde o mâna, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

XIX

Toti idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-au înecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.

XX

Ma dojeniti ca vesnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios ma faceti. Si ce daca-i asa?
Puteti orice sa spuneti pe socoteala mea.
Îmi apartin. Pricepeti? Si sunt ceea ce sunt!

XXI

Spuneti-mi, ce-i mai bine? Sa mergi într-o taverna,
Sau sa te tângui zilnic cu sufletul pustiu,
Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau sa stiu
De-Alah si alta viata, caci stingerea-i eterna.

XXII

Nu judeca pe nimeni, ci cata sa-ntelegi.
Eu beau, dar aminteste-ti ca ai si tu pacate.
De vrei s-ajungi la pace si la seninatate,
Apleaca-te asupra durerii lumii-ntregi.

XXIII

E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.
Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisí
Si-n fiecare briza respira, blând Isus.

XXIV

Acest vas fu odata un biet îndragostit
Gemând de nepasarea unei femei frumoase.
Iar toarta era bratul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri usoare, de matase.

XXV

Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta mâine.
Tu bucura-te astazi! Atâta îti ramâne.
Ia cupa si te-aseaza sub luna de clestar,
Caci mâine poate luna te va cata-n zadar.

XXVI

Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu stii de mult aceasta. Dar inima firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

XXVII

Coranul, cartea sfânta, citimu-l câteodata.
Dar cine se desfata din el în orice ceas?
Pe cupa plina însa o maxima-i gravata
Pe care zi si noapte o soarbem cu nesat.

XXVIII

Ni-i vinul si prieten si aur si noroc.
De cer nu ne e frica, nu-i cerem îndurare.
Caci suflete si inimi si cupe si ulcioare
N-au teama de tarâna, de apa si de foc.

XXIX

Cât de sarac e-acela ce nu poate sa spuna:
"Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii".
Cum poate el sa simta în zori uimirea firii
Si noaptea vraja sfânta a a clarului de luna?

XXX

Nimic nu mai m-atrage. Da-mi vin! În asta seara
Cea mai frumoasa roza din lume-i gura ta.
Da-mi vin! Sa straluceasca aprins la fel ca ea!
Cainta mea sa fie ca bucla ta, usoara...

XXXI

Traiesc iar anii tineri. Aprinsul tamâios
În flacari sa ma arda, caci, iata, vine ceata.
Vin! Nu importa care. Nu sunt pretentios.
Pe cel mai bun gasi-l-voi la fel de-amar ca viata.

XXXII

Am întrebat Savantul si-am întrebat si Sfântul,
Sperând c-au sa ma-nvete suprema-ntelepciune.
Si dupa-atâta râvna atât se poate spune:
Ca am venit ca apa si-o sa plecam ca vântul.

XXXIII

De ce incertul mâine te tulbura mereu?
Caci nu sta în putere sa-i schimbi de astazi fata.
Traieste-adânc prezentul! Iar mâini? Nici Dumnezeu
Nu ar putea sa-ti spuna ce taina-ascunde ceata.

XXXIV

Dincolo de pamânt si infinit
Catam sa aflu cerul unde vine.
Si-un glas solemn atunci s-a auzit:
"Si cerul si infernul sunt în tine."

XXXV

Cel ce-a cules în viata al cunostintei Mar
Pe-adevarata Cale purta-va pasii sai.
Numai acela stie ca azi e ca si ieri
Si mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintai.

XXXVI

Acum din fericire doar numele persista.
Iar cel mai vechi prieten tot vinul nou ramâne.
Mângâie cupa plina. E singurul tau bine
În ora asta goala, în ora asta trista

XXXVII

Viata se grabeste, rapida caravana.
Opreste-te si-ncearca sa-ti faci intensa clipa.
Nu ma-ntrista si astazi, faptura diafana!
Mai toarna-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa...

XXXVIII

Un joc ce se repeta e viata - si tu stii:
Câstigul e durere si moartea fara nume.
Ferice de copilul sfârsit în prima zi...
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume.

XXXIX

Zefirul racoreste obrajii rozelor
Si-n umbra parfumata ne mângâie extazul.
Atât de plin de vraja si de noroc e ceasul,
Ca tristul ieri dispare ca fulgul de usor...

XL

Aceste ornamente pe cupa delicata
Un bautor le-nscrise cu mâna-nfrigurata.
De dragul caror gene le-a vrut asa de fine?
Si-o sa le sfarme, poate, îndurerat de cine?

XLI

Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.
Nebunilor nu spune durerea niciodata.
În zâmbet sa te ferici de toti semenii tai.
Nadejdile, ascunse sa-ti stea de lumea toata.

XLII

Întorsu-ne-am prieteni la vechiu-ne desfrâu.
Am renuntat la ceruri, la rugi si cele sfinte.
Oriunde este-o cupa, Tu ai sa vezi, Parinte,
Cum curge-n gâturi vinul ca apa într-un râu.

XLIII

O Mâna-ascunsa scrie si trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o sa stearga vreun cuvânt.
Nici lacrimile toate nu pot sa stearga-un rând.

XLIV

Betivule, imensa urna, eu nu stiu cin’ te-a modelat.
Stiu doar ca poti sa-ncapi trei vedre si stiu c-ai sa te sfarmi curând.
Mult timp am sa ma-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,
De ce-ai fost fericit si-acuma - de ce nu esti decât pamânt?

XLV

Esti trist? Adu-ti aminte ca-n jur atâtia sufar.
Si ca dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ti o femeie cu sânii albi, de nufar.
Sa n-o iubesti. Nici dânsa n-o sa poata iubi.

XLVI

Olarul sta în fata rotii. Cânta.
El modeleaza solduri de ulcioare.
El cranii mândre de sultani framânta
Si ofilite mâini de cersetoare.

XLVII

S-aprind alti zori! Descopar din nou splendoarea firii.
Cui sa-i aduc prinosul în clipa asta sfânta
Când mii de flori si buze se daruiesc iubirii?
Copila, lasa harfa, caci, iata, pasari cânta...

XLVIII

Bea vin! Curând vei trece si tu supremul prag.
Si nu vei lua cu tine nimic din ce ti-i drag.
Aceasta-i marea taina: laleaua scuturata
Nu înfloreste iarasi, o Saki, niciodata.

XLIX

De ai alaturea de tine doua masuri de vin si-o cupa,
Sa bei în orice adunare, si când esti singur iarasi bea!
Caci Cel ce face si reface tot ce-i în lume nu se-ocupa
Nici de musteti ca ale tale si nici de barbi cum e a mea.

L

Un punct pierdut e lumea în haosul imens.
Toata stiinta noastra: cuvinte fara sens.
Om, pasare si floare sunt umbre în abis.
Zadarnic este gândul, iar existenta - vis.

LI

Grabite ca si apa si repezi ca un vânt
Ce-alearga prin pustiuri, fug zilele-mi putine.
Si, totusi, doua zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri si ziua care-o sa vina mâine.

LII

Cât timp voi încerca sa umplu cu pietre marea nesfârsita?
Dispretuiesc si libertinii, dar si credinta ipocrita.
Voi merge-n Rai sau în Gheena? Dar mai întâi e-adevarat
C-aceste stranii tari exista? Care din voi le-a vizitat?

LIII

Priveste! Trandafirul se leagana în vânt.
Ce patimas îi cânta de sus privighetoarea!
Bea! Ca sa uiti ca vântul va scutura azi floarea
Si va lua cu dânsul fermecatorul cânt...

LIV

Khayyam cosea la cortul filosofiei. Dar
Cazu în creuzetul mâhnirii. Si-atunci fumul
Fu spulberat de Parce în patru vânturi. Scrumul
L-a dat pe mai nimica un negustor avar.

LV

De-i dam sa bea, si-un munte o sa danseze-n soare.
Dispretuirea cupei e cea mai grea smintire.
Tu-ai vrea sa schimbi paharul pe viata viitoare?
Dar vinul este-un suflet ce da desavârsire.

LVI

Te chinuieste gândul ca faci mereu pacate.
Din orice bucurie o vina ti-ai facut.
E fara rost tristetea, Khayyam, caci dupa moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut.

LVII

În vin cel întelept gaseste extazul celora Alesi.
El ne reda si tineretea si ce-am pierdut si ce ni-i dor.
În flacari aurii ne arde ca-ntr-un vârtej ametitor.
Dar si tristetea ne-o preschimba într-un izvor racoritor.

LVIII

Priveste-n jur: durerea cu mii si mii de fete.
Cei dragi sunt morti. Esti singur cu palida tristete.
Ridica însa fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp sa-l plângi.

LIX

Imperiile toate pentru o cupa plina!
Toata stiinta voastra pe parfumatul vin.
Cântarile iubirii pe glasu-i cristalin
Si slava lumii pentru curata lui lumina.

LX

Beau vin si mi se spune de unul si altul:
"Sa nu mai bei, caci vinul dusman este de moarte
Al lui Alah". Atuncea, zic eu, pentru Prea-Naltul
Voi bea pagânul sânge. E-un act de pietate.

....


Omar Khayyam

vineri, 6 noiembrie 2009

lumi paralele intersectate la orizont



Am intalnit virtual niste maini pricepute. Mainile unui suflet. O poezie a necunoscutului si a negrului din alb. Mi s-au finalizat copertile de carte .... iar negrul din alb a devenit un fel de lumina promisa. Clara , fara mutatii genetice.
In 2 decembrie aceste realizari vor intra in "istorie"!
Multumesc, ma nigar!

marți, 13 octombrie 2009

Ultima piesa deteatru a EVEI



Piesa de teatru avea succesul scontat. Actorii îşi dădeau măsura talentului ţinând sala cu respiraţia tăiata. Iubirea, ura, bucuria, hohotul, circul, toate păreau reale, decupate cu grijă din viaţă.
Numai eu, femeia în roşu, eram îngheţată. Priveam ca la un acvariu din alt acvariu. Auzeam respiraţii, foşnete, şoapte împrejurul fotoliului în care mă tolănisem. Simteam esenţe amestecate, din dreapta un iz de tutun prost, din stânga parfum stident de cocotă. Un danf de ţuică ajungea şi el vag, dovada că la teatru e bine să vii puţin ameţit. Dar ce contau toate astea? Ce mai contau? Toate acele respiraţii neuniforme, acele vibraţii, acele emoţii ale unor nefericiţi….
Ştiu că toţi sunt nefericiţi!
Dacă erau fericiţi nu îşi iroseau fericirea venind să se încarce cu „fericirea” servită de „măscăricii fericiţi” de pe scenă. Dacă erau ferciţi în sufletele lor nu mai era loc pentru nimic altceva din exterior, pentru nici o emoţie nouă, nu mai puteau sa se identifice cu Lady, Sir sau Duc…,personaje de tot soiul ce defilează pe toate scenele.
Caricaturi peste tot, pe scenă, pe fotolii, la toalete, pe străzi.

Eu, Ea, femeia în roşu, martor si spectator, a simţit, a gustat, a înţeles, a trăit revelaţia realităţii.
A venit la teatru ca să fie teatrală!
Conştient.
Mâine, la răsărit, avea să se sinucidă!

Scisoarea ei de adio va fi “Ultima piesă de teatru a EVEI”

Voia să gasească un moment de pauză ca să poată să se ridice studiat de la locul ei cu numărul 13- ciudată coincidenţă- şi să se ducă direct pe scenă.
Dar râsul chicotit al cocotei cu tone de parfum o scoase din minţi.
De ce să aştepte până dimineaţa actul final?
De ce să mai piardă timpul ei şi al tuturor actorilor amatori din această viaţă?

Ce ironie, gândi trist, să nu pierd timpul ca să câştig netimpul.

Se ridică graţios, ca o divă. Făcu o mişcare de vedetă dându-şi pletele bălaie pe spate şi rămase o clipă locului , în picioare, nemişcată. Auzi forfotă în spate. Aceştia erau sigur deranjaţi ca pierdeau jocul de pe scenă.
Aproape misca buzele cand isi zise amar " ce setat e omul....nu se poate focaliza pe o scena spontana. El vrea mereu ceva previzibil chiar daca se plictiseste de moarte "

Cocota ma trase de mana sa ma asez, dar o privesc de sus in timp ce ii urmaresc strambatura si dispretul snob. Sunt mai frumoasa.
Sunt cea mai frumoasa femeie din lume pentru ca sunt Alba ca Zapada si am muscat deja din marul otravit.
Nu ii zambesc, nu ma stramb, nu am nici o reactie. Exersez deja Frumoasa Adormita. Dar ma pun in miscare pentru ca altul imi e catafalcul.
Spectacolul meu a inceput.
Ma lovesc in treacat de cate un genunchi, de catre un bombeu, de catre un colt de fotoliu. Rochia lunga, de eleganta altor vremi, permite prin crapatura generoasa sa fie ridicata intr-un gest de regina de bal. Sandalutele fine cu tocuri de 12 imi dau un echilibru fragil. Ca viata insasi....ridic din umeri „ Ei si, daca o sa cad o sa fie si mai interesant....ma voi ridica si mai spectaculos.....Creez tensiune...”
Imi zambesc. Ochii imi ard in lacrimi neizvorate. Nu plang pentru ca sigur ar ingheta inainte de a curge si..nu am motive....Asistam doar la o piesa. Sunt un personaj, un actor....Nu am de ce sa plang feirbinte.
Scena mea incepe sa intre in centrul atentiei. Cei pe care ii deranjez au reactii diferite, vocifereaza, comenteaza in barba.......le-am luat ceva din spatiu si timp, ceva din serviciul pentru care au platit, ceva din lenea creierului venit la relaxare si anticipare. Mai in spate un grup aplauda. Saracii, cred ca fac parte din spectacolul mare. Am un rol interactiv...sunt partea "picanta" a piesei!
Actorii , pe scena, datorita rumorii din sala , isi pierd din coerenta...isi schimba inflexiunile vocale si chiar fac pauze neadmise.
Sala incepe sa aplaude mersul meu lin, in valuri, spre scena. Le place noutatea. Vor ceva, mereu altceva. Parca cer lumina pentru mine, femeia in rosu, ce se strecoara printre randuri.
Ma opresc pe culoar pentru a-mi aranja faldurile rochiei. Pe scena s-a facut liniste. Omul de la lumini, in sfarsit, pune reflectoarele pe mine. Ma intorc instinctiv spre sursa de lumina si ma simt orbita. Chiar si lumina artificiala iti ia vederea o clipa. Ma apar instinctiv....plec in sensul umbrei...
Publicul aplauda din ce in ce mai tare.
Actorii s-au adunat la marginea scenei si ma privesc incruntati si nedumeriti.
Ma indrept ca o regina spre scena insotita de lumini care pe rochia mea rosie dau reflexe de foc.
Ajung la trepte. Actorul in varsta sare in ajutorul meu si imi intinde mana. Ma aduce in mijlocul scenei. El e primul care simte "dramatismul" momentului, unicitatea lui si "intra imediat in noul rol". Imi zambeste. In sala se face iar liniste mormantala. Ceilalti actori se retrag pe laturile scenei si ne urmaresc cu aceiasi curiozitate cu care ne privesc cei din sala, dar nu renunta la incruntare si la mainile incrucisate pe piept sau in solduri.
-Zi, domnita, incepu tatae grav, cu ce-ti pot fi de folos umilii tai servitori?
Imi vine sa rad. Asta ma crede nebuna de legat si se poarta cu mine ca si cum as fi scapat de la 9 si pana vin aia cu camasile de forta ma tine ocupata.
Il privesc rece direct in adancul ochilor, continuu, pana ii ingheata zambetul. Isi muta privirea. Il domin. Se simte jenat ca a abordat aceasta strategie. Simte. Imi da drumul la mana si ia o pozitie rigida, demna, soldateasca. Tace. Asteapta. Imi da cuvantul.
Ma intorc spre sala si privesc de la stanga la dreapta. Vad in sfarsit cum se vede lumea de pe o scena. Se vede in penumbra, niste contururi. Neinteresant.
-O sa ma sinucid!
Am zis tare, cu voce de actor, calm, profund, din diafragma.
Am zis ca o certitudine, ca un deznodamant, clar, nenegociabil.
Cateva clipe e liniste de pestera. Apoi se straneste din nou un val de sunete neclare.......
Actorul tanar si frumos sare ca ars.
-De ce, frumoasa doamna? Cum asa?
Ma uit la el si il tintuiesc cu privirea aceia atat de masculina care scaneaza si dezbraca instantaneu. Nu il vreau, nu imi pasa. Nu vreau nimic.
- Trebuie sa mor!
Acest trebuie, zis atat de raspicat din gura mea, starneste iar valuri de sunete..
-Cum adica TREBUIE? intervine roscovana grasuta de pe scena, cu vocea ei pitigaiata, de mahala de lux.
O privesc de sus...sunt mult mai inalta, dar nu din cauza asta, nici pentru ca sunt mult mai frumoasa( avem o boala, noi femeile, cu comparataiile astea instantanee), nici pentru ca sunt mult mai desteapta, mai buna sotie, mama sau amanta. Pur si simplu pentru ca se vede ca ea nu intelege.
TREBUIE este o consecinta
INTELEGEREA duce in TREBUIE
lipsa de SOLUTIE duce in TREBUIE
INUTILITATEA duce in TREBUIE

- Nu exista iubire! strig din toti rarunchii.
In sala se aud aplauze, se comenteaza, se rade.
-Cum nu exista iubire? Nu ati iubit niciodata?se baga in vorba iar tanarul.
Dupa o pauza de cateva minute in care mi-am revazut tremurul fiintei inaintea primului sarut, arderea in timpul noptior de pasiune pura, degetul aratator in manuta copilului meu...oftand.....zic sec si definitiv:
-NU!
-Cum nu? se aud voci in cor.
-Frumoasa doamna, nu cred ca e posibil asa ceva, intervine cu ingaduinta tatae. -----Sunteti superba. Pareti chiar o actrita. Uitati, publicul chiar a crezut ca sunteti una de-a noastra, ca faceti parte din spectacol...si, intorcandu-se spre public,...oameni buni, nu e actrita. Nu e din piesa. E o necunoscuta.
Sala ia foc.
Tatae intorcandu-se spre mine:
-Cine esti frumoasa doamna?
-Nimeni!
-Inteleg ca vrei sa ramai o anonima, e in regula, dar de ce ai venit aici la noi? Trebuie ca ai un scop..altfel te duceai asa...oriunde...nu-i asa?
Imi smulge un zambet.
-Nu vreau sa raman o anomina.....vreau sa fiu NIMENI.
Sala aplauda.
E destept batranul. Are ochii mari, albastri, plini de povesti ...Si-a recapatat puterea si atitudinea masculin paterna. S-a centrat. Simte ca stabileste o legatura, o conexiune. Tatoneaza.
Tanarul, desi e frumos.....e pierdut. E spectator pe propria lui scena fara replici si argumente.
-Hm , da. Ma gandeam ca e ca in folclor, ca in zicala "cui pe cui se scoate". Am veit la teatru ca sa elimin teatrul din viata, din lume. Nu exista iubire in viata! In acest teatru exista?
O pustoaica baietoasa se ridica vioaie din stanga salii si striga cu glas cristalin:
-Exista, exista iubire! Eu iubesc!
O privesc incurcata..parca ma vad acu.....destui ani..dar nu apuc sa misc nici un muschi al fetei ca alti si alti spectatori o imita.
-Si eu iubesc!
-Si eu iubesc!
si ,la um moment dat, toata sala e in picioare si striga in cor, in timp ce aplauda
-Si eu iubesc! Si eu iubesc! Si eu iubesc!
Si eu si actorii ramanem fara replica privind uimiti specacolul de la picioarele scenei. Spectatorii sunt entuziasmati, se simt bine, vibreaza toti la fel. Unii se strang de maini, altii se saruta.
Lacrimile imi tasnesc din ochi, instantaneu.
Sala se potoleste. Se focalizeaza pe lacrimile mele si asteapta ca un catelus sa ii fie aruncat un nou cerc dupa care sa alerge, sa se implice...E insetata de actiune de ceva care sa ii certifice valoarea, sa ii justifice existenta....
Tinerelul vine si ma ia de mana.
-Vezi, oamenii se iubesc. De-asta suntem oameni, ne diferentiem de animale, pentru ca ne iubim, noi putem iubi!
Plansul mi se transforma intr-un hohot de ras care aproape ca ma ineaca.
Reactia mea il face sa isi inghita vorbele.
Zic, plina de ironie:
-Ma poti iubi?
Se repede sa imi raspunda:
-Da, cu siguranta da, da ..si se pune in genunchi ca un Romeo in fata unei Juliete, asa cum probabil invatase la cursurile de actorie luandu-mi glezna in mana.
Redevin statuie
-Cat de mult ?
-Mult, mult de tot!
Imi e mila de el. In clipa asta el chiar crede ce spune. M-a scanat cu mintea lui de barbat viu si a concluzionat " e buna!"..de ce sa nu o pot iubi?....de ce sa se sinucida?..si ar fi si un moment bun de marketing si as deveni poate eroul...as salva-o de la sinucidere si as deveni chiar personajul principal..Doamne cat e de excitant succesul.....
Am gandit bine pentru ca privirea mi-a coborat expresiv, descoperindu-i secretul. Cand a ridicat ochii a realizat ca stiam si s-a inrosit.
-Atunci sinucide-te cu mine!
Toata excitatia lui de erou a disparut ca prin farmec. S-a ridicat ca un arc si s-a indeparta de mine ca de o vrajitoare.
In sala s-au auzit cateva hohote de ras apoi s-a asternut iar linistea.
Roscovana, neobisnuita pesemne cu rolul de spectator, a simtit nevoia sa-si demonstreze abilitatile de comunicare si empatie feminina.
-Draga mea, nu stiu care este motivul pentru care vrei sa faci asta..probabil ca ai suferit mult..ca noi femeile...si devenind teatrala, catre sala, noi femeile, suntem toate numai suflet, ne daruim , ne risipim..si in timp ce vorbea se inflacara trecand de la statutul de actrita la intruparea femeii.. „Nu merita! nici un barbat pe lumea asta nu merita sa faci asta pentru el, chiar daca ti-a omorat sufletul, ti-a consumat tineretea, ti-a secat mintea..nu merita sa iti iei viata!”
Nimeni si nimic nu merita sa te duca la un asemenea gest. Crede-ma! Stiu ce spun!
Si..parea ca ea chiar stia ceva!
Femeile din sala o aprobau ..unele aplaudau. Nu isi mai tineau partenerii de maini si se trasesera cat mai spre marginea fotoliilor ca nu cumva sa fie atise...
-Nu merita!se auzi o doamna spre 60 de ani de la balcoane. Nu merita! am doi copii..am trait ca o sluga si? si nenorocitul asta ..si intr-un gest de emisiune tv proasta, ii dadu omului chel si pricajit din stanga ei cu o geanta –papornita in cap..Omul se apara disperat, injura si iesi bombanind din sala ..si brusc, ca la un nou semn si altii ii urmara si se porni un hohot si un urlet si o cearta ..un haos de nedescris in sala. Unii s-au ridicat si au plecat..altii asistau din fotoliile lor si se inchinau.
Fortele de ordine intervenira prompt si ii scoasera din sala pe razboinici.
Sala ramase goala. Spectacolul era clar un esec.
Nu rad, nu plang, inghet si mai mult. Oamenii acestia, aceiasi oameni, acum cateva miute aplaudau, se sarutau si strigau in cor ca si ei se iubesc. Nu altii, aceiasi!
Roscata e incruntata. Daca ar fi avut o geanta si pe „acel’ barbat in fata care a dus-o la concluzia ca nimeni si nimic nu merita, ar fi proiectat-o si ea in capul acestuia
Mai au rost intrebari precum „de ce?”
-Ce spuneai? O intreb luand-o de mana si uitandu-ma in ochii ei cu tristete. Ca nu merita?
-Pai nu ai vazut? Nimeni si nimic nu merita sa te aduca in pragul de a face asemenea gesturi definitive.
-Deci TREBUIE! Nici macar nu am dreptul la alegere. Daca nimeni si nimic nu merita ..atunci pentru ce?
Revolta i-a ramaes intre buzele pregatite sa imi mai aduca argumente. Parea ca pentru o clipa il intelese pe TREBUIE.
Batranul, mut de prea mult timp, sari in fata mea si cu o energie incredibila ma lua in brate si incepu sa a sarute pe fata, pe gat, pe ochi, pe barbie,tinandu-mi fata strans intre mainile aspre si facandu-mi imposibila eleberarea.
-Meriti, meriti, Tu meriti! Toata viata mi-am dorit o femeie ca tine, te-am visat, te-am venerat...Te iubesc...esti superba, esti minunata, esti atat de vie!
-Eu?! Si impingandu-l cu putere, stergandu-mi fata cu gest de sila.....Esti nebun? Esti deja trecut......
Tanarul rade.
Batranul se tranteste pe scena si incepe sa planga.
Tanarul energizat de puterea tineretii vine sa ma infrunte.
-De fapt ce vrei de la noi Femeie? Esti frumoasa, nu pari nebuna si nici saracuta nu prea pari ca toalele de pe tine fac ceva parai. Esti cu stil si asta se mentine tot cu bani.
Deci?
-Asta voiam sa aflu de la voi. De la voi actorii si de la publicul insetat de teatru. Voi, care jucati zilnic, despre orice si mai ales despre iubire..voi EXISTATI? Voi iesiti vreodat din rol?
Roscata...se repezii.
-Evident, apoi isi musca buza de jos intr-o clipa de sinceritate profunda cu ea insasi si isi inghitii cuvintele pregatite...apoi zise trist,dar sigur:
-Jocul te contamineaza!
Batranul de jos ridica fruntea si striga cu ultimele forte:
-Cine suntem noi sa iti spunem? Ce vrei de la noi? Suntem simplii muritori, muste pe fata pamantului, fara importanta, nimeni!
Rad
- Si eu sunt NIMENI!
Tanarul se duce la batran, il ridica si mi se adreseaza peste umar.
- Eu nu sunt nimeni. El nu e nimeni , spre public, tu nu esti nimeni, nici tu, nici tu... toti avem o viaia, o cariera, iubim, plangem, facem copii, sadim pomi..noi suntem CINEVA, avem cate un nume.
Daca dumneata vrei sa fii NIMENI te priveste. Si dialogand cu sala :
-Sunteti de acord cu mine ca nu e treaba noastra?
Daca doamna in rosu vrea sa dispara este treaba ei, sa se sinucida...sa se evapore, dar sa o faca discret, anonim, sa nu ne tulbure noua existentele, sa ne lase cu dramele ei ca nu sunt exceptionale, toti le avem pe ale noastre, sa ne lase cu teatrul ieftin....vindem si cumparam si noi ....
De ce se agata de noi? De ce vrea sa ramana in mintea noastra? Noi nu o vrem! Nu avem nevoie de ea!
Pleaca Doamna! Si arata autoritar culoarul spre iesire.
Numai ca introcandu-se spre mine ca sa ma determine sa ii urmez gestul ..ma vazu ghemuita in mijlocul scenei, plangand in hohote cu capul pe genunchi...chircita si sfarsita.... exact in locul de unde tocmai il ridicase pe batran.
Si ca la un semn, toti trei venira la mine sa ma mangaie.
-Gata, gata..nu e dracul asa de negru.....nu mai plange asa..e sfasietor.....e doar o piesa...nu pune la suflet.....
-De ce nu lasati omul sa sufere? Sa moara?” Suferinta e buna! Terminati cu teatrul..lasati-i pe oameni sa fie nefericiti! Asa vor deveni constienti de ei. Suferinta te invata!. Iti poate da un sens. Eu plang pentru ca nu mai am nici macar suferinta.
Reflectorul care ma tintuia de cand am purces spre scena se stinse brusc ca o stea cazatoare. Eram in umbra si liniste .
Nimeni nu mai intelegea nimic. Nici macar eu. Venisem la teatru sa ma vindec de viata prin moarte teatrala, dovedind nerostul.
Si acum sunt o actrita ieftina..patetica....o diletanta. Ma vad cu ochii tanarului, ai batranului, ai roscatei, ai publicului, ai femeii in rosu, martor si spectator, alt personaj iesit din tipare, neadaptat, sfidand regizorul, autorul, fiinta scpata din ea insasi si din legile firii.


finalul in varianta tiparita

vineri, 9 octombrie 2009

11 oct ore 16 in Iron City

D’ale fetelor - Pariu pe Prietenie, 11 octombrie 2009, ora 18:00 Iron City de Sorin Teodoriu



# Detalii

AVERTISMENT:
Aceasta creatie contine limbaj licentions sau denaturat, nuditate excesiva, etc...

Arata creatia.


Încă din copilărie se iscau dispute între fete şi băieţi... dacă ele se jucau cu păpuşi, ei preferau maşinuţele. Dintotdeauna fetele nu au fost înţelese de băieţi şi întotdeauna ele au fost mai mature ca băieţii cu cel puţin trei ani. De când e lumea-lume, când fetele purtau pălării, erau delicioase... când băieţii purtau pălării, păreau nişte prostănaci cu aere de intelectuali. Dacă scrisorile fetelor erau roz, parfumate şi pline de cerculeţe zâmbitoare... scrisorile băieţilor erau albe, pragmatice şi pline de prescurtări.

Pariul pe Prietenie de duminică 11 octombrie 2009, va fi o confruntare în care poeziile lui Mircea Cărtărescu vor lupta împotriva liricii de dragoste a lumii. Muzica va aparţine fetelor... băieţii vor avea libertatea să admire, să aplaude şi să ovaţioneze. Dacă va fi loc, se va dansa...

Se vor duela în texte:
Mariana Modolea, Nicoleta Petrache, Emilia Dănescu, Cora Sand şi Sorin Teodoriu, George Dumitru, Teatrul InDArt

Vor cânta:
Codruţa Lojewski - Mihai Lojewski (Grupul Folk Cantos)
Cătălina Beţa
Cipriana Şerbu - Filip Şerbu
Nicoleta Pălărie
Laura Bândilă
Cristina Andrieş

Pentru prima dată în public:
grupul DOMINO cu Oana Cotu şi Mariana Modolea

Dacă vreţi să vă prindeţi în joc, vă aşteptăm la ediţia Pariului pe Prietenie numită D’ale fetelor.

Intrarea liberă.

Adresa clubului Iron City
strada Blănari nr. 21 (subsol) vis-a-vis de Club A
Rezervări după ora 17:00 la numărul 0721 223 343


cronica evenimentului si poze tot pe www.bocancul-literar.ro se gasesc ... la rubrica :cronica pariului din 11 oct 2009. M-am simtit excelent, acasa, intre ai mei...si..o sa revin cu drag la invitatiile atat de calduroase.

luni, 5 octombrie 2009

sunt libera de mine


"Sut Libera s-aleg cu cine
dar eu sunt libera cu tine"
CU MINE....

Sunt libera
sa imi caut cuvintele dincolo de samburii din mar

sunt libera
sa sap, frate , sa sap
pana dai iar de raiul de dupa primul iad


sunt libera, in ispita sa ma dezbrac de cuvant
sunt libera SA FIU
numai cand SUNT