Mersul pe jos e o redescoperire de-a mea. Frumoasă, elegantă, rebelă, dornică de a-mi scutura cârlionţii realizaţi cu efort noapte de noapte prin dormitul cu bigudiuri în cap….am început să mă bucur de lume strecurându-mă în ea.
Merg ore întregi pe jos şi sunt atentă la absolut tot! La vântul care îmi scutură buclele, la soarele care îmi vine direct în faţă, la fiorii de frig pe care mi-i provoacă o adiere de vânt rece….
Sunt atentă la paşii mei…la ritmul lor pe caldarâm, la zgomotul făcut de tocuri pe diferite suprafeţe…la felul cum reacţionează picioarele mele după un anumit timp de atâta mers, la durerile provocate de mers, sau de strânsul pantofilor noi….Îmi ascult respiraţia. O urmez. O schimb şi o observ …şi constat că ritmul are legătură cu respiraţia.
Sunt atentă la sunete. Niciodată nu am fost cu adevărat atentă la nimic decât cu jumătate din capacitate…E ceea ce se spune, popular, făceam totul cu jumătate de inimă, sau…fără prea multă tragere de inimă. ( sunt atentă mai nou la toate maximele populare şi e fascinant, dar asta e o altă poveste!)
Niciodată nu am fost atât de atentă la sunet. Întai am început să fiu atentă la sunetul paşilor mei….apoi i-am integrat în sunetul oraşului. Claxoane, ţipete, voci trecatoare, râsete… boxe şi melodii amestecate, lătrat de câine… ţipete…
E o scenă care parcă s-a deschis din senin. Îmi place rolul de martor! E nedefinit şi provocator! E un amestec între uimire şi ego. Dar îmi place, că adesea, nu mereu, mă integrez atât de mult în peisaj încat uit de mine! Dar am ombilicul netăiat! Revin! Mă fură câte o melodie prinsă din zbor şi încep să o fredonez în minte. Trec nenumăraţi paşi până să realizez că nu asta vreau! Că iar am alunecat în iluzie! Iar eu am ales realitatea.
Mă uit la oameni. Realizez că am o faţă veselă şi relaxată şi sigur asta mi se reflectă în înfăţişare.
Oamenii mă privesc la rândul lor uimiţi! Văd asta. Îmi trece prin minte fiorul de întrebare: Oare de ce se uită aşa?Ei ce vad?
Unii îşi dau coate. Poate mă văd frumoasă. Poate am ceva nelalocul lui, un şliţ desfăcut, un sfârc ieşit prin cămaşă, un ruj şters într-un colţ de gură, un rimel curs…
Mă uit atent câteva clipe la fiecare în parte. Sunt întreagă şi firească. Neutral. E un fel de : am curaj în orice. Nu mi-e teamă să înfrunt priviri, mirari, reacţii, vorbe…Am aceeaşi atitudine şi cand trec pe lângă oameni singuri şi când intru în mijlocul grupurilor..Isc adesea comentarii. Unele spuse cu voce tare , dar cel mai adesea şoptite, înfundate…Se aud chicoteli după trecerea mea. Femeile şi tinerii chicotesc cel mai mult. ( tinerii când au şi câte o puştoaică în grup…). Poate că par nebună! Sau poate că femeile au un al 6-lea simţ care le transmite ceva ce nu le poate lăsa indiferente .
Zâmbetul meu o fi nelumesc, arian…..acum îmi zâmbesc mie!
Ideea e că am observat că un om atent atrage atenţia instantaneu.
Nu poate trece neobservat.
Am văzut asta şi când am fost îmbrăcată elegant, luxos chiar, şi când mi-am tras pe mine o pereche de blugi şi un tricou.
Pun în balanţă şi faptul că oriunde ies sunt atentă la felul cum stau lucrurile pe mine indiferent de calitate sau mesaj……poate fi o consecinţă a reacţiilor….
Şi arăt bine, după standardele sociale, sunt ceea ce se cheamă o femeie bună!!
Ideea este că sunt în centrul atenţiei la rândul meu…nevoit!
Şi ceea ce e interesant e că nu mă preocupă înţelesul comentariilor, cantitatea şi conotaţia acestora.. Când eram atentă parţial, prindeam bucăţi de reacţii şi începeam să le interpretez şi să le decodific creîndu-mi singură un sentiment de nesiguranţă.
Acum nu. În clipa în care trec, am trecut. Se deschide altă secvenţă. Alţi oameni, alte sunete.
E ca şi cum s-ar fi deschis marea şi eu trec mai departe fără să interpretez sunetul valului care se închide în spatele meu cu oftat.
Şi…mergând aşa….printr-un parc….am înlemnit. La propriu. Nu am mai putut să fac nici un pas. Doi ochi negrii , intenşi cum nu mai văzusem m-au pironit pur şi simplu. Nu vedeam decât acei ochi şi o umbră masculină la câţiva paşi de mine ce se desprindea dintr-un grup.
Mă vedeam oprită, dar nu puteam să continui să merg.. Eram toată o emoţie nouă pe care o primeam din plin şi în minte şi în inimă simultan. Aşteptam să se întâmple ceva. Nu îmi era teamă!
-Bună, frumoasa mea!
-Bună! M-ai electrocutat. Nu am putut pleca de aici…
-Hai!
-Hmmm, Hai!
Ne-am luat de mână şi am plecat.
Nu ştiu spre ce, nu ştiu spre unde.
Eram atentă la cadenţa paşilor noştrii. La zgomotul făcut pe asfalt, la respiraţia mea ce se accelera….
Eu aveam pantofi aurii, el avea adidaşi albi, clasici, mari….zâmbesc! prejudecăţi? Mă fascinau paşii noştrii simultani.
Nu am vorbit nimic.
Eram legaţi de acest ritm şi de o mănă. Mâna mea dreaptă în mâna lui stângă.. ne ardeam reciproc. Mâna mea stângă era îngheţată. Parcă nici nu ştiam ce să fac cu ea. Îmi atârna inutilă.
Mă întrebam de ce nu vorbim, dar mie nu îmi venea să scot nici un sunet.
Mâna lui era mare, mult mai mare decât a mea şi asta îmi era suficient. Mare şi puternică. Mă strângea tare, aproape mă durea. Dar era bine.
Era înalt. Îi ajungeam pâna la umăr. Mă vedeam mică în comparaţie, o copilă, protejată. Şi… nu mai vedeam oamenii, nu mai auzeam sunetele. Realitatea mea se focalizase pe altă realitate. Decupam viaţa. Mâncam viaţa ca pe un swandwich în straturi!
Am ieşit din parc fără să ne spunem nici un cuvânt. Era cald, abia trecuse de amiază. Am ajuns în dreptul unei maşini, nici veche, nici nouă, verde. Nu ştiu marca ..dar parca asta conta?
A apăsat pe telecomanda unor chei, din mâna liberă de na mea , mi-a deschis portiera şi m-a invitat să intru.
Cu greu am putut să îmi stăpânesc un strigăt….şi am reuşit numai ţinându-mi respiraţia. Era tot ce visasem o viaţă cu privire la imaginea ideală a bărbatului, a frumuseţii masculine: înalt, frumos dur, sexy, masculin, haiduc, brunet, cu părul puţin în vânt, rebel, atletic, puternic.
Părea desprins din reclamele cu ţigări străine de pe vremea când se difuzau.
Nu zâmbea, doar mă ţintuia cu privirea ce-mi părea rece de atâta siguranţă.
Am urcat. S-a aşezat la volan.
Mirosea a scorţişoară şi tutun, dar mai mult a scorţioşoară.. Mirosul meu preferat! O clipă mi-a săltat gândul: de unde ştia? …şi spontan mi-a venit să îmi dau drumul la fantezie şi să creez imediat povestea care să mă învăluie şi mai mult….că el mă ştie, mă ştia de mult..m-a mai vazut…m-a urmărit….mă dorea dintotdeauna…..etc, dar nu, mi-am scuturat cârlionţii şi m-am întors decisă în realitate. Toată viaţa am trăit în şi din iluzii şi am suferit! Nu există trecut, viitor şi poveşti! Există acum! Acum trăiesc asta fără şcenariu şi planuri.
A zâmbit prima dată când mi-a văzut scuturatul de bucle! Dumnezeiesc diabolic bărbat!
Am salivat. Toate simţurile mele de femeie vie mi s-au activat. I-am simţit mirosul şi mi-a venit aproape rău. L-am privit altfel, aplecându-mă spre el…ca o fiară în călduri. L-am văzut cum se înfioară sub privirea mea, sub unda mea de poftă. Pupilele cu care mă pironea constant s-au dilatat instantaneu. Mi-a luat mâna dreaptă şi mi-a pus-o direct pe bărbăţia lui care stătea să explodeze în blugi. Era atâta tărie şi vibraţie încât am retras mâna ca arsă însoţită de un ţipăt, un amestec de spaimă şi uimire şi bucurie şi …
A râs! Atât de masculin, atât de senin, atât de grav!
În tot timpul ăsta conducea parcă din instinct pentru că nu îşi lua ochii de la mine decât bucăţi de secunde…
Nu ştiu unde urma să ajungem, dar voiam să ajungem. Îl voiam!
M-a ciupit de sânul drept, apucându-mi direct sfârcul. M-a durut. M-am strâmbat. Nu era nimic senzual. Dar era atât de viu. De natural.
A oprit maşina undeva în faţa unui bloc turn. Urât, adică normal pentru cartierele noastre înghesuite şi vechi.A parcat în grabă…ca şi cum nu ar fi vrut să mă piardă mult din ochi. A ieşit din maşină. Mi-a deschis portiera şi am auzit acelaşi “Hai!” în timp ce aproape mă trăgea afară din maşină. M-a luat de talie tot cu braţul stâng şi m-a condus spre intrarea în bloc, apoi în lift. În lift m-a luat în braţe şi m-a ridicat ca pe un copil mic.Apoi m-a coborât în dreptul ochilor lui şi m-a ţinut aşa în echilibru respirându-mi respiraţia. L-am încolăcit instinctiv cu picioarele şi m-am pierdut în privirea lui fără nici un gest suplimentar. Mă hipnotizase omul ăsta! Simţeam cum explodez în interior, era în mine o tensiune nelumească, valuri de emoţie şi sânge…..dorinţă, atâta dorintă! Îmi ardeau organele genitale, sânii, urechile, obrajii..eram o rană vie pulsând.
Liftul a oprit brusc. Era să ne dărâme. Am râs amândoi. Părea şi nu părea joacă. Era tensiune erotică pură, nici un pic de stress.
Am intrat într-o casă…avea chei.. M-a coborât din braţe într-un dormitor. Dar nu vedeam ansamblul, îl vedeam numai şi numai pe el şi îl doream.. Nu mă mai interesa ce vrea el. I-am pus mâna în locul de unde o retrăsesem cu spaimă în maşină şi m-a ars. S-a scuturat ca şi cum ar fi trecut un fulger prin el. Şi de aici a început războiul. Animalic şi carnal. Cine pe cine atinge mai mult, cine pe cine dezbracă mai repede trăgând de haine, de nasturi de fibre… Eram o fiară!! Era un animal!! Era amestec de energie masculină şi sevă feminină încât putea să erupă lumea! Atunci am devenit FEMEIE! Pentru că abia atunci am simţit născând în mine viaţa. Artificii, scântei fiecare atingere, fiecare iluzie de atingere.. mă durea fiecare particică de piele. Păream rană vie, dar îl doream însutit…cu cât întarzia în mângâieri şi frământări. Aveam impresia că trebuie să intre tot, tot, tot, voiam să mă deschid rupându-mă în două, îmi venea să trag de mine ca să îi dau voie să vină.
Am murit şi am renăscut continuu de nenumărate ori, eram numai carne, plăcere, gust, miros, sunete ireale. Am murit împreună şi în explozia finală şi…nu mai ştiu nimic.
Am adormit.
Nu ştiu cât am dormit. Era noapte când am făcut ochi. Eram singură. Singură şi goală într-un pat străin, într-o casă străină, într-o lume străină, în lume!. Am deschis ochii mari şi am zâmbit! Nu mă incerca nici un sentiment de frică sau de vină! Moralitatea murise în naturaleţe! Am mirosit pernele si am luat direct în piept mirosurile noastre amestecate. Le-am văzut împletindu-se aproape vii…iar şi iar poveşti…ce uşor cazi în poveşti…ce ispititor….iar mi-am scuturat iar, ridicată într-un cot, buclele răvăşite acum. Fără iluzii , fără poveşti.
Exact în clipa aia m-a atras râsul lui din uşă. Îi plăcea gestul meu!
Am răs şi eu.
- Frumoasa mea….te mai vreau…..S-a întins pe marginea patului, la picioarele mele şi a început să mă sărute aşa cum nimeni niciodată nici măcar nu işi poate imagina, fiecare milimetru , fiecare loc ascuns privirii, fiecare secret. Mă devora, mă sorbea, mă adulmeca , mă frământa şi mă alinta cu genele, cu mâinile cu pielea, cu gustul…..
Printre senzaţii greu de descris şi suportat îmi spuneam că aşa ceva nu există!nu există! Nu există! Ba da! Doar aşa ceva există! În câtă minciună putem să trăim!
Am facut în sfârşit dragoste! Nu mai era nimic animalic, nimic dur, nimic nebunesc. Asta era o poveste! Prima poveste! Ne-am mângâiat şi ne-am dăruit unul celuilalt cu atâta blândeţe, cu atâta drăgălăşenie, cu atâta inocenţă şi umilinţă….numai şi numai cu iubire…..
Voiam să mor! În clipa aceea voiam să mor! Nu mai simţisem niciodată aşa ceva şi eram conştientă că era irepetabil. Unde mai era rostul? În ce?! Simţeam că toate celulele din mine îl iubesc, că e născut să mă întâlnească, că sunt născută să mă las respirată. Că mă naşte! râdeam şi plângeam…şi în ochii lui erau lacrimi şi stele. Şi cum mă privea şi cum ….mereu, mereu ca un râu, ca un val……
L-am ţinut aşa…în mine, pe mine, în braţele mele, la pieptul meu până a adormit. De data asta a adormit el. Şi cât mă bucuram că e acolo.Şi cât sufeream că e ! Greu şi viu. Adormit şi al meu. Că nu pleaca. Îmi curgeau lacrimile fără noimă şi fără motiv.. ca un râu….Îmi udam naşterea şi moartea! Eram FEMEIA.
Ştiam că aşa ceva nu se va mai repeta. Nu avea cum. Dacă nu eram culcată şi cu greutatea dragă pe mine mi-aş fi scuturat capul să alung iar gândul, definitiv…să mai stau puţin în dor….dar iluziile nu-mi mai erau hrană.
L-am împins uşor într-o parte, i-am sărutat talpa piciorului (ca să şchiopăteze nichitian!) şi am mers să caut o baie. Am făcut un duş.. aproape mecanic, eu şi cu lacrimile mele …m-am îmbrăcat şi..cu părul ud, fără şuviţe cârlionţate, am ieşit în stradă,în lume.
Era aproape dimineaţă, se îngânau luminile cu umbrele..şoaptele cu tăcerile…Aerul rece mi-a arătat că exist! Era frig pe pielea mea….mă durea rău tot…piele, suflet, gând…cuvânt….curgeam sânge . Eram zgâriată rău undeva pe braţ…vânătă…Am zâmbit complice…am urme…a fost real…sunt vânătă! O să-l mai am în şi cu mine încă câteva zile…..şi nu e iluzie, nu e vis….Lacrimile mi s-au oprit brusc odată cu primul pas spre casă şi cu o prima rază a soarelui.
Eram cu adevărat fericită!
Viaţa îţi oferă chiar mai mult decât îţi poţi imagina, important e să fii atent şi deschis…gol de alţii ….şi gata să te laşi dus de valul existenţei.
Romanele normale ar fi putut continua la nesfârşit, ar fi stors lacrimi sau ar fi pus probleme. Dar ăsta nu este un roman. Nu e ceva cu nume. Dacă ar fi făcut parte din volumul de poezii al Coreisand ar fi fost PoeVIE!
Ea putea ajunge acasă şi ar fi visat nopţi întregi la întamplarea incredibilă pe care a trait-o, ar fi tânjit dupâ ea, ar fi regretat că a plecat, ar fi căutat de nebună casa de unde plecase…ar fi condimentat, ar fi stropit cu parfum de aşteptare etc;
El s-ar fi trezit singur şi constatând plecarea ei ar fi răbufnit ca un taur, ar fi spart tot în casă sau ar fi alergat de nebun pe străzi să o caute…ar fi întors lumea pe toate feţele să dea de ea…şi-ar fi gasit-o, sau nu…ar fi renunţat s-ar fi însurat sau sinucis……ar fi scris un jurnal sau un roman..ar fi devenit ucigaş în serie….ea s-ar fi călugărit din vină morală fiind căsătorită sau ar fi născut un copil pe care i l-ar putea arăta când era mare sau nu….of…erau amândoi bolnavi de sida fără să ştie sau s-ar fi sinucis simultan fără să ştie niciunul. Daţi oricare din voi un final şi este perfect valabil!
Complicaţi oricât şi devine credibil!
Dar viaţa e atât de simplă!
Nu condimentez nimic! Când am plecat am plecat conştientă că sunt mai frumoasă, mai tânără, mai vie şi mai fericită …şi că viaţa mă aşteaptă afară!
Nu aveam ce să mai adaug!
A fost total!
Nu aveam de ce să mai stau sau să îl mai caut. Şi eu şi el am murit în acea împreunare. Orice elastic întins peste limite cedează şi se rupe. Orice revedere ar fi fost sub nivelul ăsteia. Ne-am fi ucis unul pe celălalt pe când aşa….am fost amândoi dumnezei şi copii.
Şi azi, acum şi aici , mi se poate întâmpla o nouă minune. Şi mie, şi lui! De ce să i-o refuz? Ar însemna că celulele mele au fost ipocrite când l-au iubit până în nucleu….până la anulare.
E darul meu pentru viaţa lui.
E sărutul meu de fericire! Şi eu..eu mă iubesc şi mai mult datorită lui şi sunt fericită că trăiesc! Fericirea mea e în clipa asta cu mine! Si nu are nume!
Viaţa nu are nume!
de Cora Sand
Merg ore întregi pe jos şi sunt atentă la absolut tot! La vântul care îmi scutură buclele, la soarele care îmi vine direct în faţă, la fiorii de frig pe care mi-i provoacă o adiere de vânt rece….
Sunt atentă la paşii mei…la ritmul lor pe caldarâm, la zgomotul făcut de tocuri pe diferite suprafeţe…la felul cum reacţionează picioarele mele după un anumit timp de atâta mers, la durerile provocate de mers, sau de strânsul pantofilor noi….Îmi ascult respiraţia. O urmez. O schimb şi o observ …şi constat că ritmul are legătură cu respiraţia.
Sunt atentă la sunete. Niciodată nu am fost cu adevărat atentă la nimic decât cu jumătate din capacitate…E ceea ce se spune, popular, făceam totul cu jumătate de inimă, sau…fără prea multă tragere de inimă. ( sunt atentă mai nou la toate maximele populare şi e fascinant, dar asta e o altă poveste!)
Niciodată nu am fost atât de atentă la sunet. Întai am început să fiu atentă la sunetul paşilor mei….apoi i-am integrat în sunetul oraşului. Claxoane, ţipete, voci trecatoare, râsete… boxe şi melodii amestecate, lătrat de câine… ţipete…
E o scenă care parcă s-a deschis din senin. Îmi place rolul de martor! E nedefinit şi provocator! E un amestec între uimire şi ego. Dar îmi place, că adesea, nu mereu, mă integrez atât de mult în peisaj încat uit de mine! Dar am ombilicul netăiat! Revin! Mă fură câte o melodie prinsă din zbor şi încep să o fredonez în minte. Trec nenumăraţi paşi până să realizez că nu asta vreau! Că iar am alunecat în iluzie! Iar eu am ales realitatea.
Mă uit la oameni. Realizez că am o faţă veselă şi relaxată şi sigur asta mi se reflectă în înfăţişare.
Oamenii mă privesc la rândul lor uimiţi! Văd asta. Îmi trece prin minte fiorul de întrebare: Oare de ce se uită aşa?Ei ce vad?
Unii îşi dau coate. Poate mă văd frumoasă. Poate am ceva nelalocul lui, un şliţ desfăcut, un sfârc ieşit prin cămaşă, un ruj şters într-un colţ de gură, un rimel curs…
Mă uit atent câteva clipe la fiecare în parte. Sunt întreagă şi firească. Neutral. E un fel de : am curaj în orice. Nu mi-e teamă să înfrunt priviri, mirari, reacţii, vorbe…Am aceeaşi atitudine şi cand trec pe lângă oameni singuri şi când intru în mijlocul grupurilor..Isc adesea comentarii. Unele spuse cu voce tare , dar cel mai adesea şoptite, înfundate…Se aud chicoteli după trecerea mea. Femeile şi tinerii chicotesc cel mai mult. ( tinerii când au şi câte o puştoaică în grup…). Poate că par nebună! Sau poate că femeile au un al 6-lea simţ care le transmite ceva ce nu le poate lăsa indiferente .
Zâmbetul meu o fi nelumesc, arian…..acum îmi zâmbesc mie!
Ideea e că am observat că un om atent atrage atenţia instantaneu.
Nu poate trece neobservat.
Am văzut asta şi când am fost îmbrăcată elegant, luxos chiar, şi când mi-am tras pe mine o pereche de blugi şi un tricou.
Pun în balanţă şi faptul că oriunde ies sunt atentă la felul cum stau lucrurile pe mine indiferent de calitate sau mesaj……poate fi o consecinţă a reacţiilor….
Şi arăt bine, după standardele sociale, sunt ceea ce se cheamă o femeie bună!!
Ideea este că sunt în centrul atenţiei la rândul meu…nevoit!
Şi ceea ce e interesant e că nu mă preocupă înţelesul comentariilor, cantitatea şi conotaţia acestora.. Când eram atentă parţial, prindeam bucăţi de reacţii şi începeam să le interpretez şi să le decodific creîndu-mi singură un sentiment de nesiguranţă.
Acum nu. În clipa în care trec, am trecut. Se deschide altă secvenţă. Alţi oameni, alte sunete.
E ca şi cum s-ar fi deschis marea şi eu trec mai departe fără să interpretez sunetul valului care se închide în spatele meu cu oftat.
Şi…mergând aşa….printr-un parc….am înlemnit. La propriu. Nu am mai putut să fac nici un pas. Doi ochi negrii , intenşi cum nu mai văzusem m-au pironit pur şi simplu. Nu vedeam decât acei ochi şi o umbră masculină la câţiva paşi de mine ce se desprindea dintr-un grup.
Mă vedeam oprită, dar nu puteam să continui să merg.. Eram toată o emoţie nouă pe care o primeam din plin şi în minte şi în inimă simultan. Aşteptam să se întâmple ceva. Nu îmi era teamă!
-Bună, frumoasa mea!
-Bună! M-ai electrocutat. Nu am putut pleca de aici…
-Hai!
-Hmmm, Hai!
Ne-am luat de mână şi am plecat.
Nu ştiu spre ce, nu ştiu spre unde.
Eram atentă la cadenţa paşilor noştrii. La zgomotul făcut pe asfalt, la respiraţia mea ce se accelera….
Eu aveam pantofi aurii, el avea adidaşi albi, clasici, mari….zâmbesc! prejudecăţi? Mă fascinau paşii noştrii simultani.
Nu am vorbit nimic.
Eram legaţi de acest ritm şi de o mănă. Mâna mea dreaptă în mâna lui stângă.. ne ardeam reciproc. Mâna mea stângă era îngheţată. Parcă nici nu ştiam ce să fac cu ea. Îmi atârna inutilă.
Mă întrebam de ce nu vorbim, dar mie nu îmi venea să scot nici un sunet.
Mâna lui era mare, mult mai mare decât a mea şi asta îmi era suficient. Mare şi puternică. Mă strângea tare, aproape mă durea. Dar era bine.
Era înalt. Îi ajungeam pâna la umăr. Mă vedeam mică în comparaţie, o copilă, protejată. Şi… nu mai vedeam oamenii, nu mai auzeam sunetele. Realitatea mea se focalizase pe altă realitate. Decupam viaţa. Mâncam viaţa ca pe un swandwich în straturi!
Am ieşit din parc fără să ne spunem nici un cuvânt. Era cald, abia trecuse de amiază. Am ajuns în dreptul unei maşini, nici veche, nici nouă, verde. Nu ştiu marca ..dar parca asta conta?
A apăsat pe telecomanda unor chei, din mâna liberă de na mea , mi-a deschis portiera şi m-a invitat să intru.
Cu greu am putut să îmi stăpânesc un strigăt….şi am reuşit numai ţinându-mi respiraţia. Era tot ce visasem o viaţă cu privire la imaginea ideală a bărbatului, a frumuseţii masculine: înalt, frumos dur, sexy, masculin, haiduc, brunet, cu părul puţin în vânt, rebel, atletic, puternic.
Părea desprins din reclamele cu ţigări străine de pe vremea când se difuzau.
Nu zâmbea, doar mă ţintuia cu privirea ce-mi părea rece de atâta siguranţă.
Am urcat. S-a aşezat la volan.
Mirosea a scorţişoară şi tutun, dar mai mult a scorţioşoară.. Mirosul meu preferat! O clipă mi-a săltat gândul: de unde ştia? …şi spontan mi-a venit să îmi dau drumul la fantezie şi să creez imediat povestea care să mă învăluie şi mai mult….că el mă ştie, mă ştia de mult..m-a mai vazut…m-a urmărit….mă dorea dintotdeauna…..etc, dar nu, mi-am scuturat cârlionţii şi m-am întors decisă în realitate. Toată viaţa am trăit în şi din iluzii şi am suferit! Nu există trecut, viitor şi poveşti! Există acum! Acum trăiesc asta fără şcenariu şi planuri.
A zâmbit prima dată când mi-a văzut scuturatul de bucle! Dumnezeiesc diabolic bărbat!
Am salivat. Toate simţurile mele de femeie vie mi s-au activat. I-am simţit mirosul şi mi-a venit aproape rău. L-am privit altfel, aplecându-mă spre el…ca o fiară în călduri. L-am văzut cum se înfioară sub privirea mea, sub unda mea de poftă. Pupilele cu care mă pironea constant s-au dilatat instantaneu. Mi-a luat mâna dreaptă şi mi-a pus-o direct pe bărbăţia lui care stătea să explodeze în blugi. Era atâta tărie şi vibraţie încât am retras mâna ca arsă însoţită de un ţipăt, un amestec de spaimă şi uimire şi bucurie şi …
A râs! Atât de masculin, atât de senin, atât de grav!
În tot timpul ăsta conducea parcă din instinct pentru că nu îşi lua ochii de la mine decât bucăţi de secunde…
Nu ştiu unde urma să ajungem, dar voiam să ajungem. Îl voiam!
M-a ciupit de sânul drept, apucându-mi direct sfârcul. M-a durut. M-am strâmbat. Nu era nimic senzual. Dar era atât de viu. De natural.
A oprit maşina undeva în faţa unui bloc turn. Urât, adică normal pentru cartierele noastre înghesuite şi vechi.A parcat în grabă…ca şi cum nu ar fi vrut să mă piardă mult din ochi. A ieşit din maşină. Mi-a deschis portiera şi am auzit acelaşi “Hai!” în timp ce aproape mă trăgea afară din maşină. M-a luat de talie tot cu braţul stâng şi m-a condus spre intrarea în bloc, apoi în lift. În lift m-a luat în braţe şi m-a ridicat ca pe un copil mic.Apoi m-a coborât în dreptul ochilor lui şi m-a ţinut aşa în echilibru respirându-mi respiraţia. L-am încolăcit instinctiv cu picioarele şi m-am pierdut în privirea lui fără nici un gest suplimentar. Mă hipnotizase omul ăsta! Simţeam cum explodez în interior, era în mine o tensiune nelumească, valuri de emoţie şi sânge…..dorinţă, atâta dorintă! Îmi ardeau organele genitale, sânii, urechile, obrajii..eram o rană vie pulsând.
Liftul a oprit brusc. Era să ne dărâme. Am râs amândoi. Părea şi nu părea joacă. Era tensiune erotică pură, nici un pic de stress.
Am intrat într-o casă…avea chei.. M-a coborât din braţe într-un dormitor. Dar nu vedeam ansamblul, îl vedeam numai şi numai pe el şi îl doream.. Nu mă mai interesa ce vrea el. I-am pus mâna în locul de unde o retrăsesem cu spaimă în maşină şi m-a ars. S-a scuturat ca şi cum ar fi trecut un fulger prin el. Şi de aici a început războiul. Animalic şi carnal. Cine pe cine atinge mai mult, cine pe cine dezbracă mai repede trăgând de haine, de nasturi de fibre… Eram o fiară!! Era un animal!! Era amestec de energie masculină şi sevă feminină încât putea să erupă lumea! Atunci am devenit FEMEIE! Pentru că abia atunci am simţit născând în mine viaţa. Artificii, scântei fiecare atingere, fiecare iluzie de atingere.. mă durea fiecare particică de piele. Păream rană vie, dar îl doream însutit…cu cât întarzia în mângâieri şi frământări. Aveam impresia că trebuie să intre tot, tot, tot, voiam să mă deschid rupându-mă în două, îmi venea să trag de mine ca să îi dau voie să vină.
Am murit şi am renăscut continuu de nenumărate ori, eram numai carne, plăcere, gust, miros, sunete ireale. Am murit împreună şi în explozia finală şi…nu mai ştiu nimic.
Am adormit.
Nu ştiu cât am dormit. Era noapte când am făcut ochi. Eram singură. Singură şi goală într-un pat străin, într-o casă străină, într-o lume străină, în lume!. Am deschis ochii mari şi am zâmbit! Nu mă incerca nici un sentiment de frică sau de vină! Moralitatea murise în naturaleţe! Am mirosit pernele si am luat direct în piept mirosurile noastre amestecate. Le-am văzut împletindu-se aproape vii…iar şi iar poveşti…ce uşor cazi în poveşti…ce ispititor….iar mi-am scuturat iar, ridicată într-un cot, buclele răvăşite acum. Fără iluzii , fără poveşti.
Exact în clipa aia m-a atras râsul lui din uşă. Îi plăcea gestul meu!
Am răs şi eu.
- Frumoasa mea….te mai vreau…..S-a întins pe marginea patului, la picioarele mele şi a început să mă sărute aşa cum nimeni niciodată nici măcar nu işi poate imagina, fiecare milimetru , fiecare loc ascuns privirii, fiecare secret. Mă devora, mă sorbea, mă adulmeca , mă frământa şi mă alinta cu genele, cu mâinile cu pielea, cu gustul…..
Printre senzaţii greu de descris şi suportat îmi spuneam că aşa ceva nu există!nu există! Nu există! Ba da! Doar aşa ceva există! În câtă minciună putem să trăim!
Am facut în sfârşit dragoste! Nu mai era nimic animalic, nimic dur, nimic nebunesc. Asta era o poveste! Prima poveste! Ne-am mângâiat şi ne-am dăruit unul celuilalt cu atâta blândeţe, cu atâta drăgălăşenie, cu atâta inocenţă şi umilinţă….numai şi numai cu iubire…..
Voiam să mor! În clipa aceea voiam să mor! Nu mai simţisem niciodată aşa ceva şi eram conştientă că era irepetabil. Unde mai era rostul? În ce?! Simţeam că toate celulele din mine îl iubesc, că e născut să mă întâlnească, că sunt născută să mă las respirată. Că mă naşte! râdeam şi plângeam…şi în ochii lui erau lacrimi şi stele. Şi cum mă privea şi cum ….mereu, mereu ca un râu, ca un val……
L-am ţinut aşa…în mine, pe mine, în braţele mele, la pieptul meu până a adormit. De data asta a adormit el. Şi cât mă bucuram că e acolo.Şi cât sufeream că e ! Greu şi viu. Adormit şi al meu. Că nu pleaca. Îmi curgeau lacrimile fără noimă şi fără motiv.. ca un râu….Îmi udam naşterea şi moartea! Eram FEMEIA.
Ştiam că aşa ceva nu se va mai repeta. Nu avea cum. Dacă nu eram culcată şi cu greutatea dragă pe mine mi-aş fi scuturat capul să alung iar gândul, definitiv…să mai stau puţin în dor….dar iluziile nu-mi mai erau hrană.
L-am împins uşor într-o parte, i-am sărutat talpa piciorului (ca să şchiopăteze nichitian!) şi am mers să caut o baie. Am făcut un duş.. aproape mecanic, eu şi cu lacrimile mele …m-am îmbrăcat şi..cu părul ud, fără şuviţe cârlionţate, am ieşit în stradă,în lume.
Era aproape dimineaţă, se îngânau luminile cu umbrele..şoaptele cu tăcerile…Aerul rece mi-a arătat că exist! Era frig pe pielea mea….mă durea rău tot…piele, suflet, gând…cuvânt….curgeam sânge . Eram zgâriată rău undeva pe braţ…vânătă…Am zâmbit complice…am urme…a fost real…sunt vânătă! O să-l mai am în şi cu mine încă câteva zile…..şi nu e iluzie, nu e vis….Lacrimile mi s-au oprit brusc odată cu primul pas spre casă şi cu o prima rază a soarelui.
Eram cu adevărat fericită!
Viaţa îţi oferă chiar mai mult decât îţi poţi imagina, important e să fii atent şi deschis…gol de alţii ….şi gata să te laşi dus de valul existenţei.
Romanele normale ar fi putut continua la nesfârşit, ar fi stors lacrimi sau ar fi pus probleme. Dar ăsta nu este un roman. Nu e ceva cu nume. Dacă ar fi făcut parte din volumul de poezii al Coreisand ar fi fost PoeVIE!
Ea putea ajunge acasă şi ar fi visat nopţi întregi la întamplarea incredibilă pe care a trait-o, ar fi tânjit dupâ ea, ar fi regretat că a plecat, ar fi căutat de nebună casa de unde plecase…ar fi condimentat, ar fi stropit cu parfum de aşteptare etc;
El s-ar fi trezit singur şi constatând plecarea ei ar fi răbufnit ca un taur, ar fi spart tot în casă sau ar fi alergat de nebun pe străzi să o caute…ar fi întors lumea pe toate feţele să dea de ea…şi-ar fi gasit-o, sau nu…ar fi renunţat s-ar fi însurat sau sinucis……ar fi scris un jurnal sau un roman..ar fi devenit ucigaş în serie….ea s-ar fi călugărit din vină morală fiind căsătorită sau ar fi născut un copil pe care i l-ar putea arăta când era mare sau nu….of…erau amândoi bolnavi de sida fără să ştie sau s-ar fi sinucis simultan fără să ştie niciunul. Daţi oricare din voi un final şi este perfect valabil!
Complicaţi oricât şi devine credibil!
Dar viaţa e atât de simplă!
Nu condimentez nimic! Când am plecat am plecat conştientă că sunt mai frumoasă, mai tânără, mai vie şi mai fericită …şi că viaţa mă aşteaptă afară!
Nu aveam ce să mai adaug!
A fost total!
Nu aveam de ce să mai stau sau să îl mai caut. Şi eu şi el am murit în acea împreunare. Orice elastic întins peste limite cedează şi se rupe. Orice revedere ar fi fost sub nivelul ăsteia. Ne-am fi ucis unul pe celălalt pe când aşa….am fost amândoi dumnezei şi copii.
Şi azi, acum şi aici , mi se poate întâmpla o nouă minune. Şi mie, şi lui! De ce să i-o refuz? Ar însemna că celulele mele au fost ipocrite când l-au iubit până în nucleu….până la anulare.
E darul meu pentru viaţa lui.
E sărutul meu de fericire! Şi eu..eu mă iubesc şi mai mult datorită lui şi sunt fericită că trăiesc! Fericirea mea e în clipa asta cu mine! Si nu are nume!
Viaţa nu are nume!
de Cora Sand
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu