Adevaratele pasiunii sunt cele pe care le ascunzi.

George SAND

Insă pentru mine, singurătatea există pretutindeni şi este curată nebunie să caut în pustietate mai abitir decât în alte părţi.


De asemenea, când valul divin cade şi creatura se arată, şovăielnică şi imperfectă, în spatele acestor nori de tămâie, în spatele acestei aureole de dragoste, suntem speriaţi de iluzia noastră, roşim din pricina ei, ne detronăm idolul şi o luăm la goană.


M-am resemnat să iubesc fără a fi răsplătită în acelaşi fel şi am descoperit, în suferinţele ascuţite ale acestei iubiri înăbuşite şi strivite, nişte clipe de entuziasm mai pur şi de resemnare mai dulce decât în vremurile în care eram ţinta unei iubiri arzătoare, dar brutale şi nesuferite pentru firea mea.

Pe masură ce continuu să trăiesc, nu mă pot opri să nu recunosc că ideile adoptate de cei tineri despre exclusivitatea ardorii dragostei, despre posesia absolută pe care aceasta o reclamă, despre drepturile eterne pe care ea le revendică sunt false ori cel puţin funeste.


Am trăit în admiraţia stăruitoare a firilor superioare şi am simţit fremătând înăuntrul meu nevoia imperioasă de a le imita şi de a le urma. Dar rătăcind fără răgaz, din dorinţă în dorinţă, meditaţiile mele singuratice, rugăciunile mele arzătoare n-au obţinut niciodată de la Dumnezeu care m-a creat forţa de a duce la îndeplinire ceea ce râvnisem, ceea ce încălzisem sub aripa viselor mele.
Nu mi te arăţi destul ca să pun stăpânire pe tine şi ca să mă dedic ţie în întregime. Tu mă atragi, mă măguleşti cu o suflare îmbălsămată dintre adierile tale cereşti, îmi zâmbeşti printre doi nori de aur, îmi apari în vise, mă chemi, mă stârneşti fără încetare să-mi iau zborul către tine, dar ai uitat să-mi dai aripile pentru aceasta.


Fiinţele slabe nu trăiesc decât din spaime şi din presentimente.


Cât este de caldă, cât este de fertilă suferinţa care se poate spune şi pentru care poţi fi compătimit!
Adevăratele dureri sunt cele pe care le duci în tăcere şi de care nu vrei să fii nici compătimit, nici mângâiat.

Omul care n-a suferit nu este nimic. Este un suflet incomplet, o forţă nefolositoare, o materie brută şi fără valoare, pe care dalta meşterului o va sparge, probabil, încercând s-o şlefuiască.

De ce aş consimti să fiu smuls din viaţa oamenilor, în schimbul unei himere viitoare? Ei, ceilalţi, sunt fericiţi, sunt liberi! Ei respiră după plac, merg, poruncesc, iubesc, trăiesc - iar eu, eu sunt un cadavru întins într-un sicriu...


Nădejdea - este ea o floare firavă şi fără importanţă, care nu creşte decât printre stânci, în bătaia vânturilor furtunii? Floare preţioasă, parfum suav, vino şi te sălăşluieşte în această inimă stearpă şi pustiită...


Există amintiri care par dintr-o altă viaţă, copii care vin pe lume cu nişte dureri despre care s-ar zice că sunt dobândite în mormânt, căci omul părăseşte, proabil,
Amintirea este parfumul sufletului.

Adevaratele pasiunii sunt cele pe care le ascunzi.


Am început să trăiesc când am început să muncesc ca să trăiesc.
Mă tem de tot ce nu pot concepe cum ar fi; cum să-mi doresc altceva decât să se termine totul?


Noi, când visăm, vedem soarele roşu şi cald, câmpia scânteietoare, marea încinsă şi nisipul arzând sub tălpile noastre.

Există unele suferinţe care se hrănesc din ele însele. Există altele care se sperie şi se fac nevăzute, ca remuşcările.
Omul trebuie să fugă, altminteri piere - vântul, fulgerul, torentele revărsate îi răstoarnă şi îi duc cu ele coliba, ogoarele, turmele.
Dumnezeu va strânge universul ghem, ca pe o haină veche pe care o arunci în vânt, ca pe un palton pe care îl lepezi pentru că nu-ţi mai place.
Taine profunde s-au pierdut în negura timpurilor, lumea şi-a uitat vârsta şi, crezându-se încă tinere, se teme să nu se simtă deja atât de bătrână.

Întreabă marinarul dacă poate trăi pe uscat, întreabă pasărea dacă poate fi fericită fără aripi, întreabă inima omului dacă se poate lipsi de emoţii.


Dacă ai şti cât de nefericit mă faci, ai avea milă de mine, mi-ai spune dacă trebuie să trăiesc sau să mor, mi-ai dărui neîntârziat fericirea care îmbată sau înţelepciunea care consolează.


Numeşte, dacă vrei, cu numele de dragoste afecţiunea pe care o avem noi unul pentru celălalt, dar aceasta să fie dragostea care se cunoaşte în lăcaşul îngerilor, acolo unde numai sufletele ard de focul sfintelor dorinţe.

Dragostea faţă de mamă e dragostea ideală şi nu ţine decât un moment în viaţa bărbatului. Nu va mai cunoaşte niciodată această dragoste angelică, care este un balsam pentru sufletul bărbatului, în sânul oazei fermecate dintre copilărie şi pubertate.


Sufletul meu e frate cu al tău, şi îl mâhneşti, îl sperii scormonindu-l astfel. Ia-l drept ceea ce este, un suflet care suferă şi care aşteaptă. Dacă îl interoghezi atât de nemilos, se va închide în sine şi nu va mai îndrăzni să se deschidă în faţa ta.



Dacă omul dă semne de o oarecare nobleţe morală, aceasta constă în a nu crede în nimic, a nu se teme de nimic. Cel care îngenunchează în orice clipă în faţa mâniei unui Dumnezeu răzbunător nu este decât un laş care se teme de a cădea pradă fanteziilor sale şi de a găsi suferinţă în plăceri.