Scriu si traiesc PoeVie!

marți, 10 martie 2009

Incă ne bântuie




Unul în celalalt
scrijelim începutul.



Tu îţi picteazi pe frunte un început de uimire
Eu mâzgalesc în oglindă demoni

Nu ne vom muta
unul în celălalt,azi,maine,ieri

Incă ne bântuie!


Eu mă plimb deasupra umbrei
Tu alergi înlăuntrul luminii

În palma mea fără linia inimii
Iernile se topesc mai sincer,
Primaverile încoltesc mai confuz.
Dupa noi.

Nu ne vom muta
unul în celălalt,unul din doi

Incă ne bântuie!

Fiinte drepte



Femeia mea din mine e un rid
trag azi fermoarul vieţilor deschise
la calendarul de la intersecţii
un ritual păgân te-a stors de vise

alunecăm înspre fiinţe drepte
călcăm pe urme şterse dinadins
ne rătăcim în armonii concrete
desfacem scoici fără amprente
din abis.

La ultimul etaj de iubire


S-a aruncat în gol
sufletul.

dau după deget
noptea mimată,

renunţ
să încep o nouă asteptare.

desfac mirările

într-un şold de iarnă
în afara noastră
îţi vorbesc despre crud

pustiul ne primeşte la piept.

nu, nu locuieşti la ţară,
nici eu n-am mai fost în mintea ta
mărturisire

sunt mai aproape de mine când nu spun
aici stau eu, la ultimul etaj de iubire

Poveste cu oglinzi ciobite



Iar îmi amesteci cărările.

ninge de niciunde.

la ce bun
atâtea lucruri
adunate
într-un autoportret
al zilei de ieri?

atenţie,spunea cea-care-ţinteşte

el zâmbeşte trecând într-o imagine veche

Acolo suntem numai mere verzi


bănuită mână de bărbat
întinsă ca un şarpe spre ispite
alese

Într-o poveste cu oglinzi ciobite
Sădeşte-mă.

Dincoace e sfârşitul eternităţii


Pe îndelete te-am adus lângă mine
un gol plin de vine...

între viaţă şi iarbă
noi am ales strada trecerii

în culori diferite dansează durerile serii
Suntem iar tineri şi primii.

Pasul următor este aşteptare
doi străini în drumul străinului...

toate nespusele tâşnesc lăptoase ,

cad în tăceri
peste ziua de ieri.

să aruncăm în noi cu pietre,
tu prima piatră
eu ultima vină.

EDITORUL


Sunt doar curioasă.
Povestea ta a fost mai cu tâlc,
mai trecută prin vrăji, miere,
nuduri celebre, pocaluri de argint, licori roşii
blănuri de vulpi tinere ,semne gri, insomnii?
Ţi-a scrijelit pe-un şold de suflet linia posibilei naşteri?
Au zburat dorurile şi nerăbdările peste timpuri alese?
Au cucerit nopţile rupte spaimele trecerii?
Ţi-ai strâns ca pe siragul de taină amintirile netrăite?
Mi le dai?
Aştept desculţă de vise
la marginea ta,
manuscrisul

Norocul numelui tău


Nu avem mai nimic
din tot.

Transparent
drumul calcă pe un cer uitat.

Serile mele, mereu cu o oră mai mult,
scriu jurnale.

Chiar trebuie să trăim până murim?

Simt cum ar trebui să dorm din cauza luminii.
Mă îmbrac în umbrele tale,
Rostuiesc întâmplarea în repetatele rânduri
goale
Arunc zarul:
Ce noroc poarta numele tău!